„Scara este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către cunoaştere şi transfigurare. Scara este un simbol ascensional clasic, desemnînd nu doar urcarea întru cunoaştere, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe. Ea ţine prin natura sa de axa lumii, de verticalitate şi de spirală”, afirmă autorii celebrului Dicţionar de simboluri.
Pentru lumea creştină, scara este un simbol pentru ceea ce leagă pămîntul de cer, iar imaginea cea mai cunoscută este cea a visului lui Iacov din Facerea: „Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi-o căpătîi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi.” Unul din ecourile literare ale visului lui Iacov îl găsim în Paradisul lui Dante: „O scară ‘n faţă cum în soare-o are/ curatul aur, am văzut, şi naltă/ cum n’aveau ochi spre-atît de sus urcare.// Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă/ atîtea lămpi, că ‘n cer cîte-s aprinse/ păreau că-s strînse toate-aci ‘ndeolaltă”.
În toate marile religii, misticii au căutat calea apropierii de Divinitate; prin credinţă, marii mistici au cunoscut Divinitatea. Grigore de Nazianz spunea: „Ce este acest nou mister care mă preocupă? Mă simt mic şi mă simt mare, liniştit şi exaltat, muritor şi nemuritor, pămîntesc şi ceresc. Împărtăşesc condiţia lumii de jos şi pe cea a lui Dumnezeu, pe cea a cărnii şi pe cea a spiritului”, iar în Upanişade găsim acest îndemn: „Cînd cineva se ridică deasupra lui Eu, mie şi al meu, Atman se evelează ca adevăratul Sine”; misticii islamici vorbesc despre totalitatea fiinţei care include şi o altă persoană, o parte transcendentă care ne rămîne invizibilă; misticismul iudaic aminteşte trei naturi umane: una care reprezintă totalitatea psiho-fizică a omului, o alta preocupată exclusiv de cunoaşterea mistică, iar a treia reprezintă starea intermediară, care implică puterea de a distinge între bine şi rău.
Dar ascensiunea către esenţă cere din partea celui care porneşte la un asemenea drum să se detaşeze de ceea ce îl leagă de lumea exterioară; Ioan al Crucii spunea: „Este clar că dorinţele chinuie şi obosesc sufletul; fiindcă sînt ca nişte copii neliniştiţi şi nemulţumiţi”, iar un mistic iudaic spunea că „trupul este preocupat de interesul pentru propria bunăstare. Aici se află cauza primară a distrugerii şi a morţii în cazul uamnităţii; tot aici este cauza inevitabilei nelinişti, a necazului şi frămîntării sufletului”. Ca simbol religios, scara este considerată una din etapele vieţii spirituale, una din imaginile favorite ale vieţii spirituale în mediile monastice. Cel mai lung capitol din Regula sfîntului Benedict este consacrat „scării umilinţei”; nu este vorba numai de a urca pe această scară, ci mai ales de a ţine seamă din ce este ea constituită: barele verticale ale scării sînt corpul şi sufletul, iar treptele sînt gradele de umilinţă. Cele 12 trepte sînt calităţile esenţiale ale vieţii monastice aşa cum o înţelegea Sf. Benedict; amintim cîteva: frica de Dumnezeu, absenţa ambiţiei personale, supunerea în faţa superiorului, răbdare în faţa dificultăţilor, umilinţa interioară sinceră, respectarea regulii, tăcerea, scurtimea vorbii cînd este cazul. După ce a construit această scară, călugărul va fi capabil să înceapă ascensiunea şi să ajungă la perfecta iubire a lui Dumnezeu. Şase secole mai tîrziu, Bernard de Clairvaux va interpreta scara lui Benedict în tratatul său Les degres de l’umilite et de l’orgueil, în care a făcut mai mult decît o ascensiune, care merge de la umilinţă la contemplare prin iubire, şi va adăuga o scară a orgoliului.
În tradiţia creştină orientală, „scara” monastică cea mai influentă este Scara dumnezeiescului urcuş a lui Ioan Scăraru, carte care se citeşte cu precădere în Postul Paştelui, sf. Ioan Scărarul fiind celebrat în a patra duminică a Postului, dar şi pe 30 martie. Teologii sînt de acord, indiferent de confesiune, că scrierea lui Ioan Scărarul, trăitor pe muntele Sinai în prima jumătate a secolului al VII-lea, este mai elaborată decît cea a sf. Benedict, are 30 de trepte ale desăvîrşirii, fiind cu adevărat o expresie a progresului spiritual, propovăduind renunţarea, detaşarea, cultivarea virtuţilor necesare vieţii monastice ( supunere, penitenţă, gîndire asupra vieţii de apoi), a simplităţii, umilinţei şi discernămîntului. Ajuns la acest stadiu, călugărul poate trece la contemplare, la deplina linişte sufletească, la iubirea prin rugăciune şi stăpînirea desăvîrşită a pasiunilor. În cartea sa Erminia picturii bizantine, Dionisie din Furna, important iconograf grec de la Athos, scrie la vieţile sfinţilor: „Ioan Scărarul, bătrîn cu barba mare, zice: „Ca pe scară te înalţi în virtute, mintea urcînd-o în treze cugetări.”
Imaginea scării din visul lui Iacov avea să dăinuie şi să se regăsească în diverse reprezentări artistice unde reprezintă viaţa umană, într-o perpetuă ezitare între tendinţe salvatoare şi înălţătoare şi acţiuni degradante. Este ceea ce spunea şi Platon în Phaidros: „Cînd sufletul e desăvîrşit şi bine înaripat, se ridică în văzduhuri şi stăpîneşte peste lumea întreagă; însă, de îndată ce şi-a pierdut aripile, el rătăceşte pînă ce dă peste tăria unui lucru de care se anină.” În misterele lui Mithra, scara are şapte trepte, fiecare alcătuită dintr-un metal diferit atribuit cîte unei planete; urcînd această scară ceremonială, iniţiatul străbătea efectiv cele şapte ceruri, ridicîndu-se astfel pînă la Empireu, avea să spună Eliade pe urmele lui Celsus.
Tot o scară cu şapte trepte, dar de această dată o scară dublă, apare şi în iniţierea Cavalerului Kadosh. Într-o lume în căutarea unor repere spirituale, într-o lume în care noţiunea de sacru pierde tot mai mult teren, Henry Welsh pledează pentru redescoperirea căii spirituale şi a Tradiţiei în rîndul unui Ordin iniţiatic- Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, iar pledoaria sa este despre Scara Misterioasă: Le Pèlerin sur l’Echelle, Grosslay, coll. „Les architectes de la connaissance”, 2007, 264 p. Scara Misterioasă este unul dintre simbolurile pe care lesne îl putem integra în suma celor despre care vorbea la modul general Marie-Madelaine Davy: „Simbolul se prezintă ca un absolut. Pentru a-l sesiza se cuvine a încerca o nostalgie a cunoaşterii, o deschidere constantă, un apetit. În măsura acestei dorinţe de cunoaştere, a acestei deschideri, a acestui apetit, simbolul îşi arată conţinutul, sau mai bine-zis se revelează, căci cunoaşterea simbolică este comparabilă cu o revelaţie”. Reflecţiile meditative ale lui Henry Welsh despre Scara Misterioasă a Cavalerului Kadosh sînt o incursiune într-o practică a căutării în care în tăcere, cu răbdare, fără a cere ceva şi căutînd prin efort propriu să dobîndească, prin călătorii repetate într-o lume care nu-şi dezvăluie farmecul la prima vedere, masonul va descoperi în urma îndelungilor peregrinări piatra ascunsă,simbolul înţelepciunii.
Pe una din laturi (Oheb Eloah-iubirea de Dumnezeu) sînt gravate şapte virtuţi, în vreme ce pe cealaltă (Oheb Kerobo-iubirea aproapelui) sînt înscrise cele şapte arte liberale. După Le Tuileur, scris de Vuillaume în 1820, pe coloana de Miazăzi pe fiecare din cele şapte trepte este încrustată în ebraică cîte o virtute: Tsedakah, dreptatea; nici o operă umană nu se poate întemeia pe injustiţie, dreptatea trebuie să se supună legii morale, legii iubirii; cavalerul Kadosh aflat pe această treaptă devine un om drept, fidel lui Dumnezeu. Schor Laban, candoarea, sufletul curat; este una din interpretările mai potrivite, căci în sens literal traducerea este „taurul alb” în care unii au văzut forţa şi inocenţa templierilor; este un simbol al sacrifiuciului animalităţii. Mothek, dulceaţa; este o trimitere evidentă la dulceaţa fructelor amintită în Biblie ( „Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea”- Cîntarea cîntărilor, „Să-mi las eu oare dulceaţa mea şi fructul meu cel bun şi să mă duc să cîrmuiesc copacii?”- Cartea judecătorilor), fructul acţiunii cavalerului Kadosh trebuie să fie dulce. Emounah, buna credinţă, credinţa; este una din virtuţile teologale fără care ascensiunea spre spiritualitate nu poate avea loc. Hamah Scheal, măreţia muncii, munca neobosită; fără o muncă perseverentă ascensiunea spre perfecţiune este de neconceput. Sebel, răbdarea în adversitate; urmarea logică a precedentei trepte. Khokhmah, Binah,Tebounah, înţelepciune, inţelegere, comprehensiune; primii doi termeni sînt două sefiroturi precedînd Kether, Coroana. Accesul la treapta cea mai înaltă, Coroana, este, pentru cabalişti, dincolo de posibilităţile spiritului uman.
De partea cealaltă a scării Cavalerului Kadosh sînt treptele pe care sînt înscrise numele celor şapte arte liberale, evident în pandant cu virtuţile amintite. Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella la începutul secolului al V-lea. El a dat lista celor şapte arte liberale şi le-a fixat definitiv. Înaintea sa, sf. Augustin considera că cele şapte arte liberale conţin aproape toate cunoştinţele pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaştere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, şi ştiinţa numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia. Cele şapte arte liberale sînt citate în numeroase texte ale vechilor zidari, dar grăitoare sînt definiţiile date acestor arte în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius şi Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke: „pentru cea care este prima şi care este fundamentul ştiinţelor are ca nume gramatica, ea te învaţă să vorbeşti corect şi să scrii bine; a doua este retorica şi ea te învaţă să vorbeşti frumos şi cu graţie; a treia este dialectica şi această ştiinţă te învaţă să distingi adevărul de fals şi este de obicei numită arta sofistică; a patra se numeşte aritmetica ce te învaţă arta numerelor, cum să calculezi şi să socoteşti toate lucrurile; a cincea, geometria care te învaţă toate dimensiunile şi măsurile calculul greutăţii ştiinţelor de orice fel; a şasea este muzica ce te învaţă arta de a cînta după note pentru voce, orgă, trompetă şi harpă, dar şi la orice alt instrument; a şaptea este astronomia care te învaţă cursul soarelui şi al lunii ca şi al altor stele şi planete de pe cer”. În Evul Mediu cele şapte arte liberale acopereau întreaga cunoaştere, evident cea care era în afara teologiei şi a dreptului canonic.
În desenul acestei scări misterioase a Cavalerului Kadosh, gramatica corespunde treptei de sus a virtuţilor. Deviza celui care urcă această scară este Nec plus ultra, deasupra nu mai este nimic. Ce-şi poate dori mai mult cel pornit pe drumul perfecţiunii decît să trăiască practicînd virtutea şi cunoscînd cele şapte arte liberale? Dar drumul său spre perfecţiune s-a încheiat odată ajuns în vîrful scării? Pelerinul ajuns după un lung periplu la Compostella rămîne acolo pentru a vedea Calea lactee coborînd spre ocean? Cel pornit pe drumul iniţierii, pelerinajul, călătoria, ascensiunea, sînt etape ale parcursului iniţiatic, reface drumul pentru a reveni între ai săi şi a le servi drept pildă a drumului care trebuie făcut, a probelor care trebuie trecute, revenirea fiind o nouă ascensiune care îl apropie de Adevărul căutat.
În toate tradiţiile spirituale scara simbolizează ascensiunea, progresul, perfecţionarea. Scara apare deopotrivă în mitologii, dar şi în marile religii, devenind în timp şi motiv literar sau artistic. „Scara este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către cunoaştere şi transfigurare. Scara este un simbol ascensional clasic, desemnînd nu doar urcarea întru cunoaştere, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe. Ea ţine prin natura sa de axa lumii, de verticalitate şi de spirală”, afirmă autorii celebrului Dicţionar de simboluri.
Pentru lumea creştină, scara este un simbol pentru ceea ce leagă pămîntul de cer, iar imaginea cea mai cunoscută este cea a visului lui Iacov din Facerea: „Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi-o căpătîi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi.” Unul din ecourile literare ale visului lui Iacov îl găsim în Paradisul lui Dante: „O scară ‘n faţă cum în soare-o are/ curatul aur, am văzut, şi naltă/ cum n’aveau ochi spre-atît de sus urcare.// Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă/ atîtea lămpi, că ‘n cer cîte-s aprinse/ păreau că-s strînse toate-aci ‘ndeolaltă”.
În toate marile religii, misticii au căutat calea apropierii de Divinitate; prin credinţă, marii mistici au cunoscut Divinitatea. Grigore de Nazianz spunea: „Ce este acest nou mister care mă preocupă? Mă simt mic şi mă simt mare, liniştit şi exaltat, muritor şi nemuritor, pămîntesc şi ceresc. Împărtăşesc condiţia lumii de jos şi pe cea a lui Dumnezeu, pe cea a cărnii şi pe cea a spiritului”, iar în Upanişade găsim acest îndemn: „Cînd cineva se ridică deasupra lui Eu, mie şi al meu, Atman se evelează ca adevăratul Sine”; misticii islamici vorbesc despre totalitatea fiinţei care include şi o altă persoană, o parte transcendentă care ne rămîne invizibilă; misticismul iudaic aminteşte trei naturi umane: una care reprezintă totalitatea psiho-fizică a omului, o alta preocupată exclusiv de cunoaşterea mistică, iar a treia reprezintă starea intermediară, care implică puterea de a distinge între bine şi rău.
Dar ascensiunea către esenţă cere din partea celui care porneşte la un asemenea drum să se detaşeze de ceea ce îl leagă de lumea exterioară; Ioan al Crucii spunea: „Este clar că dorinţele chinuie şi obosesc sufletul; fiindcă sînt ca nişte copii neliniştiţi şi nemulţumiţi”, iar un mistic iudaic spunea că „trupul este preocupat de interesul pentru propria bunăstare. Aici se află cauza primară a distrugerii şi a morţii în cazul uamnităţii; tot aici este cauza inevitabilei nelinişti, a necazului şi frămîntării sufletului”. Ca simbol religios, scara este considerată una din etapele vieţii spirituale, una din imaginile favorite ale vieţii spirituale în mediile monastice. Cel mai lung capitol din Regula sfîntului Benedict este consacrat „scării umilinţei”; nu este vorba numai de a urca pe această scară, ci mai ales de a ţine seamă din ce este ea constituită: barele verticale ale scării sînt corpul şi sufletul, iar treptele sînt gradele de umilinţă. Cele 12 trepte sînt calităţile esenţiale ale vieţii monastice aşa cum o înţelegea Sf. Benedict; amintim cîteva: frica de Dumnezeu, absenţa ambiţiei personale, supunerea în faţa superiorului, răbdare în faţa dificultăţilor, umilinţa interioară sinceră, respectarea regulii, tăcerea, scurtimea vorbii cînd este cazul. După ce a construit această scară, călugărul va fi capabil să înceapă ascensiunea şi să ajungă la perfecta iubire a lui Dumnezeu. Şase secole mai tîrziu, Bernard de Clairvaux va interpreta scara lui Benedict în tratatul său Les degres de l’umilite et de l’orgueil, în care a făcut mai mult decît o ascensiune, care merge de la umilinţă la contemplare prin iubire, şi va adăuga o scară a orgoliului.
În tradiţia creştină orientală, „scara” monastică cea mai influentă este Scara dumnezeiescului urcuş a lui Ioan Scăraru, carte care se citeşte cu precădere în Postul Paştelui, sf. Ioan Scărarul fiind celebrat în a patra duminică a Postului, dar şi pe 30 martie. Teologii sînt de acord, indiferent de confesiune, că scrierea lui Ioan Scărarul, trăitor pe muntele Sinai în prima jumătate a secolului al VII-lea, este mai elaborată decît cea a sf. Benedict, are 30 de trepte ale desăvîrşirii, fiind cu adevărat o expresie a progresului spiritual, propovăduind renunţarea, detaşarea, cultivarea virtuţilor necesare vieţii monastice ( supunere, penitenţă, gîndire asupra vieţii de apoi), a simplităţii, umilinţei şi discernămîntului. Ajuns la acest stadiu, călugărul poate trece la contemplare, la deplina linişte sufletească, la iubirea prin rugăciune şi stăpînirea desăvîrşită a pasiunilor. În cartea sa Erminia picturii bizantine, Dionisie din Furna, important iconograf grec de la Athos, scrie la vieţile sfinţilor: „Ioan Scărarul, bătrîn cu barba mare, zice: „Ca pe scară te înalţi în virtute, mintea urcînd-o în treze cugetări.”
Imaginea scării din visul lui Iacov avea să dăinuie şi să se regăsească în diverse reprezentări artistice unde reprezintă viaţa umană, într-o perpetuă ezitare între tendinţe salvatoare şi înălţătoare şi acţiuni degradante. Este ceea ce spunea şi Platon în Phaidros: „Cînd sufletul e desăvîrşit şi bine înaripat, se ridică în văzduhuri şi stăpîneşte peste lumea întreagă; însă, de îndată ce şi-a pierdut aripile, el rătăceşte pînă ce dă peste tăria unui lucru de care se anină.” În misterele lui Mithra, scara are şapte trepte, fiecare alcătuită dintr-un metal diferit atribuit cîte unei planete; urcînd această scară ceremonială, iniţiatul străbătea efectiv cele şapte ceruri, ridicîndu-se astfel pînă la Empireu, avea să spună Eliade pe urmele lui Celsus.
Tot o scară cu şapte trepte, dar de această dată o scară dublă, apare şi în iniţierea Cavalerului Kadosh. Într-o lume în căutarea unor repere spirituale, într-o lume în care noţiunea de sacru pierde tot mai mult teren, Henry Welsh pledează pentru redescoperirea căii spirituale şi a Tradiţiei în rîndul unui Ordin iniţiatic- Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, iar pledoaria sa este despre Scara Misterioasă: Le Pèlerin sur l’Echelle, Grosslay, coll. „Les architectes de la connaissance”, 2007, 264 p. Scara Misterioasă este unul dintre simbolurile pe care lesne îl putem integra în suma celor despre care vorbea la modul general Marie- Madelaine Davy: „Simbolul se prezintă ca un absolut. Pentru a-l sesiza se cuvine a încerca o nostalgie a cunoaşterii, o deschidere constantă, un apetit. În măsura acestei dorinţe de cunoaştere, a acestei deschideri, a acestui apetit, simbolul îşi arată conţinutul, sau mai bine-zis se revelează, căci cunoaşterea simbolică este comparabilă cu o revelaţie”. Reflecţiile meditative ale lui Henry Welsh despre Scara Misterioasă a Cavalerului Kadosh sînt o incursiune într-o practică a căutării în care în tăcere, cu răbdare, fără a cere ceva şi căutînd prin efort propriu să dobîndească, prin călătorii repetate într-o lume care nu-şi dezvăluie farmecul la prima vedere, masonul va descoperi în urma îndelungilor peregrinări piatra ascunsă,simbolul înţelepciunii.
Pe una din laturi (Oheb Eloah-iubirea de Dumnezeu) sînt gravate şapte virtuţi, în vreme ce pe cealaltă ( Oheb Kerobo-iubirea aproapelui) sînt înscrise cele şapte arte liberale. După Le Tuileur, scris de Vuillaume în 1820, pe coloana de Miazăzi pe fiecare din cele şapte trepte este încrustată în ebraică cîte o virtute: Tsedakah, dreptatea; nici o operă umană nu se poate întemeia pe injustiţie, dreptatea trebuie să se supună legii morale, legii iubirii; cavalerul Kadosh aflat pe această treaptă devine un om drept, fidel lui Dumnezeu. Schor Laban, candoarea, sufletul curat; este una din interpretările mai potrivite, căci în sens literal traducerea este „taurul alb” în care unii au văzut forţa şi inocenţa templierilor; este un simbol al sacrifiuciului animalităţii. Mothek, dulceaţa; este o trimitere evidentă la dulceaţa fructelor amintită în Biblie ( „Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea”- Cîntarea cîntărilor, „Să-mi las eu oare dulceaţa mea şi fructul meu cel bun şi să mă duc să cîrmuiesc copacii?”- Cartea judecătorilor), fructul acţiunii cavalerului Kadosh trebuie să fie dulce. Emounah, buna credinţă, credinţa; este una din virtuţile teologale fără care ascensiunea spre spiritualitate nu poate avea loc. Hamah Scheal, măreţia muncii, munca neobosită; fără o muncă perseverentă ascensiunea spre perfecţiune este de neconceput. Sebel, răbdarea în adversitate; urmarea logică a precedentei trepte. Khokhmah, Binah,Tebounah, înţelepciune, inţelegere, comprehensiune; primii doi termeni sînt două sefiroturi precedînd Kether, Coroana. Accesul la treapta cea mai înaltă, Coroana, este, pentru cabalişti, dincolo de posibilităţile spiritului uman.
De partea cealaltă a scării Cavalerului Kadosh sînt treptele pe care sînt înscrise numele celor şapte arte liberale, evident în pandant cu virtuţile amintite. Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella la începutul secolului al V-lea. El a dat lista celor şapte arte liberale şi le-a fixat definitiv. Înaintea sa, sf. Augustin considera că cele şapte arte liberale conţin aproape toate cunoştinţele pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaştere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, şi ştiinţa numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia. Cele şapte arte liberale sînt citate în numeroase texte ale vechilor zidari, dar grăitoare sînt definiţiile date acestor arte în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius şi Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke: „pentru cea care este prima şi care este fundamentul ştiinţelor are ca nume gramatica, ea te învaţă să vorbeşti corect şi să scrii bine; a doua este retorica şi ea te învaţă să vorbeşti frumos şi cu graţie; a treia este dialectica şi această ştiinţă te învaţă să distingi adevărul de fals şi este de obicei numită arta sofistică; a patra se numeşte aritmetica ce te învaţă arta numerelor, cum să calculezi şi să socoteşti toate lucrurile; a cincea, geometria care te învaţă toate dimensiunile şi măsurile calculul greutăţii ştiinţelor de orice fel; a şasea este muzica ce te învaţă arta de a cînta după note pentru voce, orgă, trompetă şi harpă, dar şi la orice alt instrument; a şaptea este astronomia care te învaţă cursul soarelui şi al lunii ca şi al altor stele şi planete de pe cer”. În Evul Mediu cele şapte arte liberale acopereau întreaga cunoaştere, evident cea care era în afara teologiei şi a dreptului canonic.
În desenul acestei scări misterioase a Cavalerului Kadosh, gramatica corespunde treptei de sus a virtuţilor. Deviza celui care urcă această scară este Nec plus ultra, deasupra nu mai este nimic. Ce-şi poate dori mai mult cel pornit pe drumul perfecţiunii decît să trăiască practicînd virtutea şi cunoscînd cele şapte arte liberale? Dar drumul său spre perfecţiune s-a încheiat odată ajuns în vîrful scării? Pelerinul ajuns după un lung periplu la Compostella rămîne acolo pentru a vedea Calea lactee coborînd spre ocean? Cel pornit pe drumul iniţierii, pelerinajul, călătoria, ascensiunea, sînt etape ale parcursului iniţiatic, reface drumul pentru a reveni între ai săi şi a le servi drept pildă a drumului care trebuie făcut, a probelor care trebuie trecute, revenirea fiind o nouă ascensiune care îl apropie de Adevărul căutat.
Taguri: arte liberale, Ivoire-Clair, Kadosh, scară