Doritori nebuni, un manifest masonic?

În celebra sa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Călinescu îl aşază pe Dimitrie Bolintineanu în rîndul romanticilor „macabri şi exotici”, exercitîndu-şi din plin spiritul critic în aprecierile asupra operei scriitorului de origine macedoneană.

Criticul acordă un spaţiu generos lui  Bolintineanu, aprecierile critice asupra operei interferînd cu numeroase trimiteri la biografia scriitorului ( participarea la revoluţia de la 1848, arestarea, surghiunul, şederea la Constantinopol, peregrinările sentimentale, ministru de instrucţie în timpul lui Cuza). Deşi Călinescu îi reproşează poetului în repetate rînduri locurile comune, iar în alte cazuri îl acuză de trivializare, de ridicol, de „abuz de macabritate”, de exces în folosirea diminutivelor, îi recunoaşte în multe creaţii, dar cu precădere în Legende, „intuiţia valorii acustice a cuvîntului, care caută cuvîntul pentru ceea ce sugerează dincolo de marginile lui noţionale”.

Nu creaţia poetică a lui Dimitrie Bolintineanu face obiectul acestor rînduri, ci romanul Doritori nebuni, publicat în foileton în ziarul „Dîmboviţa”, din Bucureşti, între 3/15 iunie-15/27 noiembrie 1864. (1) Bolintineanu a ales două generaţii istorice ca eroi ai romanului său; prima este generaţia 1821, evident cu trimiteri la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, iar a doua este generaţia 1837, activă în perioada Regulamentară din timpul domniei lui Alexandru D. Ghica, anul 1837 corespunzînd schismei dintre Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu, pe tema „adaosului” la Regulamentul Organic, Eliade trecînd de partea domnitorului Alexandru D. Ghica. Influenţat şi de evenimente ulterioare, Bolintineanu nu avea să îl includă pe Câmpineanu printre eroii romanului, evident nici printre protagoniştii Lojii masonice Regeneraţiunea, membri care deşi poartă nume conspirative sînt uşor identificabili, după cum arată Cornelia Bodea: Dem, Poetul – Dim. Bolintineanu; Vel – Nicolae Bălcescu; Luţ – Costache Bellu; Edem – Eliade Rădulescu; Cheren – Iancu Văcărescu; Radoţi – Grigore Rădoşanu; Els – Christian Tell; On – Ion Deivos.

Dar ce înseamnă „doritori nebuni„? Înaintea începerii unui specatcol de teatru, Dem/Dimitrie Bolintineanu şi Luţ/Costache Bellu au o conversaţie, în care Luţ „filosofează” şi îi spune lui Dem că speranţa „este încă, dar ea se află numai în inima poeţilor şi a celora pe care eu îi numesc doritori nebuni. La noi sînt mulţi de aceşti doritori nebuni, între care prevăz că eşti şi tu unul. Pentru ce vrei să am speranţă pentru lume? (…) Doritorii nebuni nu vor schimba niciodată natura omului! Oricare ar fi prefacerile ce ar lua societăţile omeneşti, omul va rămânea totdauna o fiinţă fără scop, fără să se înţeleagă. Viaţa lui va fi totdauna supusă unei suflări de vânt; va rămâne egoist, invidios, înşelător, va rămânea om şi va sfârşi într-un mormânt.” Luţ îşi continua diatriba virulentă împotriva acelor „doritori nebuni ce alerg după putere, mărire, bogăţie, în fine după o idee, şi pururea lumea, mai proastă decât dânşii, le dă nume de geniuri; geniul lor este că nu ştie că sunt proşti”, împotriva tuturor celor care visează mărire, care nu sînt decît nişte egoişti ce bravează în apărători ai dreptăţii. Atitudinea extrem de critică a lui Luţ, dar în acelaşi timp nedreaptă şi îndreptată fără  motiv împotriva tuturor, avea să stîrnească reacţia lui Vel/Nicolae Bălcescu; acesta îi aminteşte că toţi avem o misiune pe pămînt, că sîntem depozitari ai unor facultăţi sacre, că avem o datorie de împlinit („candela se consumă luminând pe alţii, viaţa noastră este a patriei, a umanităţei”), şi îi propune o întîlnire cu membrii unei „societăţi cari s-au însărcinat cu mântuirea neamului”. În puţine cuvinte, Vel îi vorbeşte despre necesitatea înlăturării aristocraţiei antinaţionale, despre faptul că „o revoluţiune naţională şi democratică să pârguieşte în viitor. Toate elementele exist, trebuie alăturate, combinate. Autonomia ţărei, egalitatea tutulor românilor înaintea legilor şi lupta tradiţională, lupta cea mare moştenită de la străbuni, va fi câştigată de ţară, învinşii vor fi învingători, şi boierii români periţi în această luptă vor fi răzbunaţi cu patria lor. Vino cu noi, nu te da înapoi. Dumnezeu a pus în tine spiritul său, te-a însemnat să fii o piatră din templul ce are să se rădice…Locul tău va rămânea deşert la acest templu?” (2)

Este uşor de observat că grupul celor care îşi propuneau regenerarea societăţii româneşti era constituit din membrii unei loji masonice; iar aceste nobile idealuri expuse cu patos de Vel treceau cu mult peste suferinţele lui Dem poetul, suferinţe cauzate de trădarea în amor venită din partea unei tinere aparţinînd clasei privilegiate: „cea care te-a trădat este o mlăstară din această clasă privilegiată, elegantă, avută; a putut să te asculte în particular, să-ţi surâză; dar în lume ea nu poate să-ţi întinză mâna fără să crează că s-a înjosit”. Ceea ce a atras atenţia nu neapărat a criticilor literari, ci a unui public interesat de un subiect despre care se vorbeşte şi se scrie mult, dar de cele mai multe ori pe lîngă subiect, este faptul că Dimitrie Bolintineanu vorbeşte deschis despre programul revoluţionar al Societăţii de Regeneraţiune şi descrie o „şedinţă masonică”. La întrebarea lui Edem/Eliade Rădulescu pentru ce trebuie să ne dăm viaţa, în ce scop, răspunsul îl dă Vel: „O revoluţiune cu scopul de a da ţărei drepturile sele naţionale în afară; libertatea, egalitatea şi dreptatea în întru. Contra cui? mă întrebaţi. Contra legilor ce ne apăs.(…) Acest sistem trebuie lovit. Omul este o fiinţă morală. Acest sistem îl face imoral; naţiunea este menită a fi puternică şi este slabă, liberă şi este sclavă, onorată şi este dispreţuită, graţie acestui sistem.(…) trebuie dar, cît mai curînd, a forma programul unei revoluţiuni, a începe această revoluţiune, şi ori ţara va fi mare şi liberă, ori ne vom înveli cu dânsa în mormântul ei”.(3)

Discuţiile despre necesitatea unei revoluţii în scopul de a regenera societatea aveau menirea de a-l introduce pe profan/viitorul frate (Radoţi/Grigore Rădoşanu) în atmosfera unei loji masonice. La încheierea discuţiilor care aduc cu ceea ce se numeşte „primirea sub bandou”, Venerabilul lojii, Cheren/Iancu Văcărescu, decide începerea „încercărilor misterioase. Sper că acest om va fi un zidar însemnat”. Romanul lui Bolintineanu cuprinde şi cîteva referiri la istoria masoneriei din vechime pînă în zilele noastre, influenţa pe care au resimţit-o tinerii studioşi care reveneau de la şcoli din Germania, Italia sau Franţa, de unde au adus ceea ce se făcea în acele ţări pentru reformarea societăţii; urmează şi cîteva notaţii despre riturile care se practicau : „ritul scoţian, ritul francez şi ritul Misraim sau Misphraim, zis egiptean. Aceşti zidari întrebuinţez vorbe, spre a se înţelege, împrumutate de la arta construcţiunei şi tăierea petrilor, cum compasul, ciocanul, linia, foarfecele etc. Sunt mai multe grade ce se osibesc prin felurite calificări. Cel mai mare dintre toate gradurile este al treizeci şi treilea, ce se atribuie lui Frederic II. Cele dintâi grade fac masoneria albastră sau simbolică; oamenii sunt desemnaţi cu numele de ucenici, companioni şi maisteri. Cei care sunt înţeleşi de la al patrulea până la al optsprezecelea grad au culoarea cavaleriei bisericeşti. Al treizecilea este marele Elie, cavaler Cadosh. Sf. Ioan vara şi Sf. Ioan iarna sunt sărbătorile lor cele mai mari”.(4)

Romanul trebuie citit cu atenţie, altfel sensul afirmaţiilor putînd fi denaturat cu uşurinţă; mulţi sînt cei care văd în revoluţiile secolului al XIX-lea o conspiraţie în spatele căreia s-a aflat masoneria, ceea ce luat ad litteram este o exagerare. Că ideile revoluţionare, de prefacere a societăţii animau pe mulţi masoni este de netăgăduit, dar a vedea obedienţe întregi pe baricadele revoluţiei este exagerat! După ce profanul Radoţi luase parte la discuţiile despre revoluţie, Venerabilul lojii, Cheren, se adresă astfel: „Fraţilor! Discuţiunile ce avurăm nu trebuie să fie privite decât ca nişte digresiuni în misiunea ce noi avem de îndeplinit. Ele să fie uitate! Ele au fost o încercare ce am voit a face asupra acestui suflet care a venit astă-seară printre noi. Scopul meu este împlinit. Acest suflet este destul de puteric. Acum să facem celelalte încercări.(…) Misiunea noastră nu este a face revoluţiune politică.(…) Francmasonii merg pe calea înţelepciunei, călcând în picioare prejudecăţile, ignoranţa şi patimile degradante: omul caută omul, înlăturînd opiniunile şi credinţele. Zidarul, dar, trebuie să ceară fratelui său numai umanitate, virtute, facere de bine, credinţă şi păstrarea vorbei date”.(5)

Încercările misterioase II prezintă un interes deosebit atît pentru istoricul masoneriei române, cît şi pentru cel interesat de istoria mentalităţilor; romanul Doritori nebuni al lui Dimitrie Bolintineanu este una din primele scrieri literare în care este descrisă o ceremonie de iniţiere masonică, iar relatarea este cu atît mai credibilă cu cît aparţine unui membru al fraternităţii masonice. Iniţierea masonică povestită de Bolintineanu este un util indiciu asupra ritualului practicat la acea vreme în Muntenia, dar şi un reper pentru studierea evoluţiei ritualurilor masonice în Tările Române. Apropiindu-se de locul unde „lumina se îngâna cu întunericul”, Radoţi se găsi în faţa unei uşi care se deschidea către o prăpastie: „Frate, zise el, (Cheren-n.n.) trebuie să te încercăm, trebuie să vedem dacă ai curagiul şi hotărârea. Vezi această prăpastie, ei bine, aruncă-te într-însa şi Dumnezeu să facă ca să nu-ţi farmi capul de vreun colţ, nici corpul de vreo ţeapă.” Simţind o uşoară ezitare din partea candidatului, Cheren i se adresă: „Oare tu tremuri în faţă cu pericolul? Zidarii nu se tem de nimic şi nu cruţ nimic ca să meargă pe calea adevărului”.  A urmat o altă probă în care candidatul trebuie să meargă printr-o galerie strîmtă şi întunecată la capătul căreia se afla o scară al cărei căpătîi era în aer, prilej de a verifica putinţa candidatului de a înfrunta vrăjmăşiile lumii.

O întîmplare nefericită din lumea aristocratică a  Bucureştiului primelor decenii ale veacului al XIX-lea îl pune pe Dem în faţa alegerii de a intra în Societatea de Regeneraţiune; pasajul din roman care redă zbuciumul sufletesc al lui Dem în faţa acestei alegeri este sugestiv. Dem îşi pune zeci de întrebări dacă oamenii în slujba cărora s-ar pune sînt de bună credinţă, dacă convingerile lor vor aduce îmbunătăţirea situaţiei celor mulţi, dacă a conspira este totuna cu a lovi din umbră, dacă scopul acelei Societăţi va fi Evanghelia viitorului, dacă lealitatea în care a fost educat nu contravine acţiunii revoluţionare la care l-ar putea îndemna Societatea de Regeneraţiune. În acelaşi timp, Dem este convins că „omul luminat are o misiune frumoasă în viaţă; are o datorie către societate, către omenire: a se sacrifica pentru ceilalţi. (…) A sprijini patria, libertatea, este o idee frumoasă; a sprijini dreptatea este o idee sublimă; dreptatea nu este numai dreptatea relativă, este o dreptate absolută. Este o trădare a rămânea în urma celoralţi, trădare contra tuturor ce au voinţa mea”. (6)

Semnele vremurilor, bine înţelese de membrii mai vechi ai Societăţii de Regeneraţiune, impuneau schimbări majore ale rînduiellilor sociale şi statale, iar Dem avea toate motivele să fie mîndru că se alăturase unei grupări care crescuse numeric, făcuse progrese, cîştigase noi membri „din toate clasele şi profesiunele. Aceasta era un mare pas câştigat asupra trecutului”. Era momentul în care în Adunarea Generală urma să se discute clauza din Regulamentul Organic prin care românii nu aveau dreptul să-şi voteze legi „interioare”. Un alt moment născut de asemenea dintr-o adunare secretă condusă tot de Cheren, „speranţa Junei Românii”, este cel legat de dorinţa de trezi interesul pentru unire în rîndul junimii din Moldova: „Să lăudaţi ideile şi să vă îndreptaţi la oameni aleşi, iar nu la gloate. Să nu linguşiţi patimile gloatelor! Este adevărat că partidele ce linguşesc patimile gloatelor izbutesc de mai multe ori a se aşeza pe un piedestal; dar acest piedestal este fraged, căci opiniunile bazate pe patimi se risipesc repede, pe când cele ce se bazează pe raţiune sunt singure temeinice”. Cu acest îndemn de a propaga nobile idei printre cei tineri, de a  nu vesteji laurii celor care şi-au făcut nobila datorie faţă de patrie se încheie romanul lui Dimitrie Bolintineanu.

Doritori nebuni nu a reţinut totdeauna atenţia criticilor literari, poate şi datorită manierei în care a fost publicat, în foileton, într-un ziar bucureştean, cît şi faptului că două episoade (publicate în numere 41 şi 42) nu au fost de găsit nici într-o bibliotecă din ţară. Pentru istoria masoneriei române, cît şi pentru istoria mentalităţilor el este o lectură importantă, conţinînd relatări despre ritualurile masonice ale vremii, opinii despre evenimente majore din istoria societăţii româneşti din prima jumătate de veac XIX, aparţinînd unui participant la acele evenimente. Cornelia Bodea afirma că romanul lui Bolintineanu ar fi o prioritate europeană prin relatarea „ritualurilor masonice secrete”, devansîndu-l pe Lev Tolstoi cu al său celebru Război şi pace. Ambele romane au apărut în aceeaşi perioadă, iar prioritatea nu este primul criteriu care ne apropie de romanul scriitorului român, meritoriu din multe puncte de vedere, evident mult mai puţin cunoscut decît al contemporanului său.

---

1.      Cornelia Bodea, Faţa secretă a mişcării prepaşoptiste române. Unitatea naţională, Bucureşti, Editura Academiei Române şi Editura Nestor, 2004, 538 p. Romanul Doritori nebuni este publicat în secţiunea „Evocări istorice şi dezvăluiri masonice în naraţiunea lui Bolintineanu, Doritori nebuni„, pp.55-220. Romanul Doritori nebuni a fost publicat în D. Bolintineanu, Opere, vol. V-Romane, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Minerva,1984, p. 329-510, 580-594. Toate citatele din articol sînt după ediţia întocmită de Cornelia Bodea.

2.      ed. cit. p.78-79;

3.      ed. cit. p. 114-115;

4.      ed. cit. p. 122;

5.      ed. cit. p. 122-123;

6.      ed. cit. p. 160-161.