În cunoscutul dialog Republica, Platon îndeamnă la a găsi asemănări în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu această întîmplare: „iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpămînteană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de /lungimea/ întregului peşterii.
În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încît trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.(…) Ciudată imagine şi ciudaţi sînt oamenii legaţi!”.
Peştera joacă un rol simbolic esenţial în vechile credinţe greceşti care sînt înrădăcinate în forţele elementare ale pămîntului; religia preistorică anterioară noii viziuni a lumii olimpiene care se ridică în poemele homerice se întemeiază pe divinităţile materne ale profunzimii pămîntului. Aceste puteri erau surse deopotrivă ale fecundităţii şi ale morţii, divinităţile htoniene ţineau la origine de sfera feminină, iar domeniul lor obscur nu va fi uitat de lumea luminoasă a zeilor olimpieni. Practicile cultelor htoniene şi olimpine erau într-un contrast perfect opunînd orientarea cerească a sacrificiilor celor din urmă orientării terestre a celor dintîi. Se ucidea o victimă de culoare albă în cinstea olimpienilor, cu gîtul înspre cer, pe un altar înalt; pentru htonieni, dimpotrivă, se sacrifica o victimă de culoare neagră, adeseori un berbec, cu gîtul înspre pămînt, pe un altar jos sau într-o groapă adîncă, bothros. Ilustrarea acestui ritual se găseşte în Odiseea, cînd Circe îi cere lui Ulise să se îndrepte către tărîmul lui Hades, către locul sacru unde se întîlneau cele patru fluvii ale Infernului.
Groapa sacrificială, bothros, este cel mai vechi loc de cult care onorează lumea tenebroasă şi terifiantă a morţilor. Mai tîrziu va lua forma peşterii/cavernei oferite divinităţilor htoniene al căror sanctuar impenetrabil, interzis se opunea templului luminos al olimpienilor, ridicat pe o înălţime, care se deschidea pentru a primi cerul. În dubla sa dimensiune simbolică arhaică, peştera este deopotrivă matrice şi mormînt; fiecare coborîre în infern, către sălaşul lui Hades,reprezenta pentru greci proba ultimă a existenţei care le umplea sufletul de teamă. Lumea lui Hades, în obscurele sale profunzimi, trebuia să rămînă pentru totdeauna nevăzută ochilor oamenilor şi ai zeilor, scria filosoful francez Jean-François Mattéi. În Iliada Homer ilustrează această interdicţie în conflictul troian cînd zeităţile se situează fie de partea aheenilor, fie de cea a troienilor; cînd Poseidon, în furia sa, zguduie pămîntul şi înălţimile munţilor, lui Hades îi este teamă că regatul său subteran se va deschide ochilor muritorilor şi nemuritorilor: „Ţipă şi sare din tron ca nu cumva zeul Cutremur/ cu zguduirea-i de sus deasupră-i să crape pămîntul/ Şi pămîntenii şi zeii să-i vază cu ochii locaşul/ Muced şi negru, scîrbit şi de zei.”
În timpurile străvechi ale puterilor primitive, cavernele, peşterile erau consacrate divinităţilor subterane, întrucît oamenii nu ridicaseră temple cu contururi clare în lumina Olimpului. Grota lui Circe, peştera lui Calypso, groapa sacrificială din Odiseea sînt tot atîtea manifestări ale locaşurilor infernale ale lui Hades. Una din scrierile antice pe care nu o ocoleşte nici un cercetător al mitului peşterii este Peştera Nimfelor a lui Porphirius, carte în care discipolul lui Plotin foloseşte versurile lui Homer ca pretext pentru a expune credinţele lui Platon sau ale lui Pitagora despre venirea sufletelor la naştere; este aici o istorie simbolică a primei veniri a sufletului în generaţiune şi al reîntoarcerii sale, de mai multe ori reînnoite, în această viaţă. Peştera nimfelor în care Ulise îşi ascunde darurile primite de la feaci este amintită de Homer, iar versurile din Odiseea ( „Se nalţă-n fundul schelei/ Cu frunză deasă un măslin şi-alături/ I-o peşteră umbroasă, desfătată,/ Zeiţelor naiade închinată./ Într-însa erau vase şi ulcioare/ De piatră, unde roiuri de albine/ Îşi lasă-n faguri mierea pentru zîne./ Mai sînt în ea vătale mari de piatră/ La care aceste zîne ţes cu mîna/ Veşminte porfirii, minune mare./ Acolo sînt şi ape curgătoare,/ Iar peştera-i cu două porţi; pe una,/ Cea despre Crivăţ, se coboară oameni;/ Cealaltă-i despre miazăzi, sfinţită;/ Pe ea nu umblă oamenii, ci zeii”) şi explicaţia lor simbolică formează materia tratatului lui Porphirius.
Dincolo de faptul dacă peştera a existat cu adevărat sau a fost doar o creaţie a lui Homer, Porphirius insistă pe simbolismul peşterii, „fiindcă anticii nu construiau sanctuare fără să recurgă la un simbolism misterios”. Peştera nimfelor este în acelaşi timp sumbră şi încîntătoare, „acelaşi lucru se poate spune despre lume, obscură şi invizibilă sub raportul materiei, plină de farmec şi frumuseţe prin forma pe care a căpătat-o în momentul diakosmesis-ului. Peştera simbolizează deci în primul rînd lumea materială, cu cele două componente ale sale, materie şi formă. Ea simbolizează în al doilea rînd lumea inteligibilă, totalitatea forţelor sau puterilor spirituale. Aceste forţe, într-adevăr, sînt inaccesibile privirilor noastre, ca şi profunzimile unei caverne”, scrie Félix Buffiere. Simbolismul la care se referă Porphirius se bazează pe distincţia aristotelică între materie şi formă; alegoria peşterii din dialogul lui Platon Republica cultivase ideea că lumea materială este o adevărată peşteră, în care nu se agită decît umbre, departe de lumea reală. Şi pitagoreicii vedeau în lumea sublunară un loc tenebros, un mormînt, o închisoare.
Peşterile oraculare, cum era cea a lui Trophonios, constructorul primului templu al lui Apollo la Delphi, se înscriu în acelaşi simbolism arhaic al puterilor elementare; după ce bea din fîntîna uitării şi din cea a memoriei, pentru a uita trecutul şi a păstra amintirea iniţierii în peşteră, cel care consulta oracolul cobora în adîncul peşterii şi primea cunoaşterea viitorului prin imagini şi voci, apoi revenea, şedea pe tronul Mnemosinei şi răspundea întrebărilor preoţilor. Ciclul morţii şi al renaşterii, al memoriei şi al uitării, era simbolizat prin această dublă mişcare de anabază şi de katabază care era un element propriu iniţierii. „Ruptura cu lumea profană avea ca efect eliberarea sufletului consultantului de greutatea trecutului său şi de a permite o conversiune a întregii sale fiinţe după ce a pătruns în lumea de dincolo”, scrie Jean-François Mattéi.
Filosofia va prelua mitul peşterii şi va accentua rolul său iniţiatic, peştera fiind asimilată nu numai profunzimilor pămîntului, ci totalităţii materiei umbroase şi lumii. Într-un fragment orfic se vorbeşte de zeiţa Ananke care păzeşte intrarea în „peştera nopţii” în interiorul căreia se afla divinitatea orfică a Nopţii. Despre călătoria sufletelor în peşteră va scrie şi Empedocle, iar Plotin va identifica coborîrea sufletului în corp cu coborîrea în peşteră: „Peştera, la Platon, ca şi văgăuna la Empedocle, întruchipează, socot, lumea noastră, unde drumul spre înţelegere este, pentru suflet, descătuşare şi ieşire din peşteră”.
Comentînd dacă povestirea despre peşteră, din primele pagini ale cărţii a VII-a din Republica, este mit sau alegorie, Jean-François Mattéi consideră că dacă rămînem fideli limbajului lui Platon ar trebui să vedem peştera ca o potenţialitate de imagini sau chiar o maşinărie de imagini. Filosoful francez identifică două niveluri de elaborări distincte ale mitului; un nivel structural, după o ierarhie triadică, şi un nivel genetic după un ciclu de ordin pentadic. Peştera nu este o pictură mută, asemenea gravurii Antrum Platonicum a lui Jan Saenredam, ci „este oglinda mişcătoare şi sonoră a lumii şi a cunoaşterii care produce în mod continuu jocuri de reflexii ale limbajului şi, în mod paardoxal, reflectarea peşterii înseşi în discursul lui Socrate”, notează Jean-François Mattéi. Mitul este cel care produce forme sensibile, imagini, simboluri pe care se implantează formele inteligibile pentru a le da sens, iar acest mit primordial este exprimat prin peştera însăşi, ţesătura matricială în care orice lucru sensibil capătă o altă imagine care va reveni mai tîrziu.
Unii comentatori au văzut în peştera gînditorilor antici simbolul materiei şi al fluxului nedeterminat unde Ideea vine să ocupe loc. Peştera platoniciană este chora nevăzută raportată la Hades unde se gravează determinările inteligibile ale ideii pentru a oferi vizibilitatea sa vizibilului. „Actul cunoaşterii, afirmă Jean-François Mattéi, este gîndit în termeni mitici de greci ca o hierogamie între zeul ceresc al luminii şi forţa subterană a tenebrelor, în termeni filosofici, între Ideea inteligibilă şi obscurul receptacol care protejează goliciunea sa sub mantia înstelată de imagini din care va fi ieşit bolta cerească”. În acest teatru al luminii şi umbrelor sîntem deopotrivă actori şi spectatori ai dramei cunoaşterii, ca şi cînd peştera subterană ar fi un model redus al lumii pe care o privim din exterior; putem considera într-un anumit sens că sîntem în afara lumii pentru a asista la ceea ce se petrece în lume, „după imaginea unui străin care ia cunoştinţă puţin cîte puţin de singularitatea condiţiei sale pentru că prizonierul peşterii pe care îl priveşte din afară nu este, în definitiv, decît el însuşi”.
Mitul peşterii povesteşte o istorie, nu descrie doar şederea omului în peşteră; Heidegger vorbea de patru grade ale şederii în peşteră şi ale încercării de a ieşi la lumină şi adevăr. În primul, oamenii stau în peşteră fascinaţi de umbrele de pe pereţi; în al doilea, unul din prozonieri explorează lumea subterană, vede marionetele din spatele zidului, dar această libertate de mişcare nu este adevărata libertate, trebuie făcut dificilul urcuş, anabaza, către lumea superioară; în al treilea, prizonierul ajunge în spaţiul deschis şi clar unde lucrurile îi apar în contururile clare şi în limitele naturale, omul privind constant către ceea ce apare şi se dezvăluie constant; al patrulea este coborîrea, katabaza, şi conflictul care îi opune în peşteră pe cel care a văzut lumina cu vechii tovarăşi.
În mitul platonician umbrele sînt pentru prizonierii peşterii adevărata realitate, pentru că ei „nu ar putea lua drept adevăr decît umbrele lucrurilor”.(…) Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar ce acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform adevărul? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decît cele arătate acum?”, întreabă Socrate. Aceste întrebări vin să susţină urcuşul sufletului către locul inteligibilului, urcuşul şi contemplarea lumii de sus; atunci soarele va fi privit nu în reflexiile sale, ci în strălucirea sa. Omul obişnuit cu umbrele unei vieţi inautentice, trăitor într-o lume populată de fantasme şi iluzii aducătoare de trecătoare satisfacţii, mulţumindu-se cu copii palide ale unei realităţi pe care refuză să o cunoască se obişnuieşte „îndestulător cu bezna din lumea de aici”; ţintuit de patimile sale, sufletul nu poate fi eliberat decît de Nous, adică de gîndire. Educaţia adevărată, aceasta este lecţia mitului, consideră Jean-François Mattéi, nu constă în a vărsa ştiinţa în suflet aşa cum se varsă vederea în ochii orbi; sufletul în întregime, a cărui matrice sensibilă este peştera, trebuie să se întoarcă din el însuşi către lumină pentru a contempla fiinţa. Imaginea peşterii ne aminteşte neîncetat un cuvînt al lui Pindar, anume că omul nu este decît visul unei umbre.
Taguri: J.-F. Mattéi, peşteră, Platon, Republica, umbra