La începutul lunii septembrie a apărut versiunea franceză a celebrei Cărţi Roşii a lui Carl Gustav Jung. Apariţia traducerii este însoţită de o serie de manifestări culturale menite să celebreze enigmatica operă a lui Jung, despre care se vorbea tot mai insistent în ultimii ani, în vreme ce manuscrisul odihnea într-un seif eleveţian
La muzeul de arte orientale Guimet din Paris este expus între 7 septembrie şi 7 noiembrie 2011 manuscrisul lui Jung, care a mai fost expus publicului la New York, Los Angeles, Washington şi Zurich. În acest interval la Muzeul Guimet au loc conferinţe ale diverselor cercuri de studii jungiene, lansări de cărţi şi publicaţii dedicate operei marelui psihiatru elveţian. Să amintim că aproape simultan cu versiunea franceză, prestigioasa editură Trei a realizat traducerea în română a Cărţii Roşii. De curînd, sub egida Universităţii din Strasburg, a apărut numărul 8 al revistei Recherches germaniques: Art, sciences et psychologie. Autour du Livre Rouge de Carl Gustav Jung (1914-1930), 170 p., textes reunis par Christine Maillard. Profesor de literatură germană, Christine Maillard este director al revistei Recherches germaniques, director al „Maison interuniversitaire des Sciences de l’Homme-Alsace”; este şi unul din autorii versiunii franceze a cărţii lui Jung. În primul studiu al volumului, Christine Maillard abordează Cartea Roşie ca document autobiografic şi ca document cultural.
Scrisă în anii care au urmat rupturii de Freud, Cartea Roşie se înscrie prin teme şi forma discursului într-un ansamblu de tradiţii de istorie a spiritualităţii şi de curente mistice şi esoterice; autoarea studiului consideră că două referinţe intertextuale sînt evidente: Aşa grăit-a Zarathustra de Nietzsche şi Al doilea Faust de Goethe. Cartea lui Jung este construită pe intertextualităţi plurale şi pe un joc cu texte, teme şi mituri. Este un document autobiografic, dar este o autobiografie spirituală, în care subiectul ţine seamă de o experienţă cu caracter mistic, de o relaţie stabilită cu planul divin. Dimensiunea de spiritualitate este prezentă în discursul despre divin, despre Dumnezeu personal şi divinităţi, despre Diavol şi experienţa răului. Dar ca document cultural, Cartea Roşie „este o adevărată experienţă festivă pentru istoricul culturii şi al literaturii acestei perioade”; ea reflectă preocupările împărtăşite de artiştii şi intelectualii contemporani lui Jung, dimensiunea memorială împletindu-se cu reminiscenţele culturale multiple care amintesc lumea biblică, miturile gnostice, scrierile lui Ovidiu, Goethe, Holderlin sau Nietzsche. Pentru a pune în evidenţă statutul Cărţii Roşii în istoria europeană a spiritualităţii, studiul lui Karl Baier ia ca punct de plecare o comparaţie cu diverse genuri medievale; o consideră ca o carte creştină care dă curs viziunilor autorului, găsind similitudini cu genuri ale literaturii spirituale medievale. Imaginaţia activă, afirmă Karl Baier, care este la originea viziunilor relatate de Jung, este o practică a meditaţiei în adecvare cu analiza pe care Jung o face situaţiei religioase contemporane; Cartea Roşie este văzută ca o tentativă de a formula o spiritualitate post-creştină îmbinînd surse creştine şi non creştine, marcate de o puternică tendinţă către individualism şi interiorizare. Joseph Cambray supune atenţiei un posibil paralelism între desenele lui Jung din Cartea Roşie şi desenele biologului german Ernst Haeckel, care a făcut cercetări în domeniul embrionologiei comparative, el formulînd „legea biogenetică” după care ontogeneza reface filogeneza, idee care i-ar fi influenţat pe Freud şi Jung în teoriile lor asupra activităţii mantale. Pentru Cambray „Cartea Roşie este o construcţie literară complexă şi bogată pe mai multe nivele de lectură, care prezintă transcrieri ale viziunilor lui Jung caligrafiate în litere gotice şi adunate într-un manuscris ornamentat ca o operă medievală”. Tot despre importanţa imaginii în Cartea Roşie scrie şi Veronique Liard care afirmă că pentru Jung la început nu a fost cuvîntul, el fiind din copilărie impresionat de imagini. Cînd scriitura vizionară era la modă, Jung a folosit imaginaţia activă, imaginile fiind pentru el materia primă pentru întrega sa operă; ceea ce nu au reuşit mulţi călugări medievali a reuşit Jung: a fost deopotrivă pictor şi scriptor: „Dar Jung nu s-a mulţumit totuşi să transcrie ceea ce a văzut; el a vrut să înţeleagă. Conţinutul caietelor de culoare neagră, care adună experienţele drumului lui Jung în profunzimile sumbre ale sufletului său, a fost prelucrat şi vărsat într-o altă carte, roşie de această dată, culoare a pasiunii, a sacrificiului, dar de asemenea şi mai ales a vieţii”.
Christine Maillard revine cu un amplu studiu despre gîndirea lui Carl Gustav Jung şi curentele neo-gnostice ale primei jumătăţi de secol XX; sînt abordate relaţiile lui Jung cu gnosticismul ca fenomen al istoriei religioase şi cu gnoza, vast curent regrupînd doctrine diverse în sînul tradiţiei occidenale şi postulînd salvarea/mîntuirea prin cunoaştere. Detractorii lui Jung i-au reproşat afinitatea gîndirii sale cu o căutare de tip gnostic, care ar avea o aură esoterică şi obscură. De altfel,însuşi Jung spunea că atunci cînd a început să înţeleagă alchimia a putut stabili continuitatea între trecut şi prezent. Cînd a început să contureze modelul Sinelui, punct nodal al edificiului său teoretic, Jung a făcut apel constant la doctrinele gnostice. Christine Maillard arată că în prima jumătate a secolului al XX-lea gnoza şi gnosticismul erau bine primite şi valorizate în spaţiul cultural european, şi erau perceptibile în scrierile lui Hermann Hesse, Gustav Meyrink, Thomas Mann, Proust, Arthaud, Yeats, Martin Heidegger, Rudolf Steiner sau Rene Guenon. La Jung referinţele la elemente gnostice apar de-a lungul întregii opere, fie că scrie despre alchimie, psihologie, religie, teoria culturii; gnosticismul era pentru el momentul original al unei tradiţii, o philosophia perennis: alchimie, paracelsism, filosofia Naturii, esoterism. La Jung, notează autoarea studiului, nu este vorba de o referinţă punctuală la gnosticism, aşa cum e cazul unor scrieri literare din epocă, ci de o construcţie coerentă, sistematică, în care toate elementele pot fi raportate la un model gnostic, reinterpretat şi transpus. Prin aceasta reabilitează discursurile gnostice după ce acest lucru îl făcuseră istoricii Bisericii sau ai religiei; acum era din perspectiva psihologului religiei. Gerhard Schmitt consideră că Jung are ca punct de plecare în Cartea Roşie o întrebare de ordin hermeneutic: cum să tratezi configuraţiile inconştientului în manieră analitică fără ca ele să-şi piardă caracterul natural inconştient? Studiul lui Schmitt aduce în discuţie şi referirile lui Jung la Nietzsche, la conceptul de supraom, remarcînd în final că Jung dezvoltă o practică analitică în acelaşi timp cu elaborarea imaginii sale asupra divinului. În studiul care încheie volumul, Christine Maillard priveşte Cartea Roşie în contextul crizei cunoaşterii şi a valorilor din anii 1910-1930; era o epocă marcată de declinul şi decadenţa numeroaselor tipuri de discurs, de bulversări societale şi artistice, dar şi de avîntul spiritismului şi al teosofiei, de descoperirea civilizaţiilor Extremului Orient. Cartea Roşie este diferită de ceea ce era obişnuit chiar şi pentru cititorii avizaţi: „Cartea Roşie frapează prin caracteristicile discursului pe care Jung îl pune în operă: alternanţa pasajelor narative şi dialogate, a unui stil cu caracter vizionar şi a scriiturii cele mai triviale, apariţia numeroaselor personaje (umane sau animale) care se transformă în altele de-a lungul textului, descrierea fenomenelor care definesc mediul înconjurător.” În cartea lui Jung apar două tematici obsedante: posibilitatea şi limitele cunoaşterii, ideea unei cunoaşteri simbolice; fundamentele unei noi etici, „dincolo de bin e şi de rău”, în ruptură cu preceptele creştinismului. Prin perspectivele pe care le deschide, Cartea Roşie, „închisă” atîtea decenii, îşi arată astăzi întreaga sa actualitate.