Iniţierea masonică face trimitere la cele patru elemente (pămînt, aer, apă şi foc) prin care filosofii din vechime explicau viaţa în univers, elemente care se regăsesc în alchimie, unde sub forma unor alegorii alcătuiesc un sistem simbolic; editura amintită a avut buna iniţiativă de a edita patru volume care tratează fiecare cîte unul dintre cele patru elemente.
Prima probă la care este supus candidatul la începutul drumului său este cea a pămîntului, căreia îi este consacrat volumul semnat de Clémence Duval: L’Epreuve de la terre. Voyage et purification. Pămîntul este creuzetul activităţii permanente a Principiului creator, iar plasarea postulantului în inima pămîntului primordial este începutul unui lung drum care îl va duce către participarea conştientă la viaţa Templului. Cabinetul de reflecţie poate fi asemănat camerelor subterane ale templelor; simbolic, el este centrul pămîntului şi loc al luminii originale. Este un loc definit de obscuritate, tăcere, nemişcare şi de singurătate. Loc al reculegerii şi al concentrării, cabinetul de reflecţie îl protejează pe postulant de agitaţia exterioară şi îl aşază într-un dialog cu el însuşi. Proba pămîntului îl aşază pe candidat în faţa limitelor umane şi îi arată calea către o lume fără limite. Autoarea studiului insistă pe funcţia transmutatoare a morţii, pe iniţierea ca naştere permanentă, pe moartea care rezultă dintr-un proces alchimic inerent căii iniţiatice. „Vechiul om” corespunde şi aici, ca şi în alte iniţieri, abandonării a tot ceea ce este muritor, ceea ce este supus timpului, ceea ce este coruptibil, iar acest abandon este exprimat în redactarea testamentului filosofic. Şederea în cabinetul de reflecţie este o călătorie, „o călătorie imobilă” în centrul pămîntului; este o călătorie simbolică în care formula alchimică VITRIOL invită candidatul să exploreze şi să cunoască lumea. Această formulă hermetică poate fi văzută ca o cheie care permite accesul către calea iniţiatică. Clémence Duval propune cititorilor o interesantă incursiune asupra temei mersului în diverse tradiţii, în opinia sa solul templului fiind cel care arată calea iniţiatică: „A merge pe acest sol înseamnă în adevăr a pune paşii peste paşii strămoşilor, a face prezentă legătura cu Tradiţia fără care nu este drum către lumină”. În cabinetul de reflecţie începe transformarea candidatului, iar această transformare este o purificare în sensul iniţiatic al termenului, este un act alchimic: „Pămîntul iniţierii este cel al naşterii luminii şi al perpetuei sale regenerări”. Prin acest „pămînt”, loja îşi găseşte forţa şi stabilitatea pentru a desăvîrşi opera iniţiatică.
Aerul face parte din cele patru elemente, iar proba aerului este una prin care trece fiecare iniţiat. Aceste probe nu trebuie înţelese într-un sens primar, ca simple obstacole, de natură individuală, ci sînt locuri ale purificării în drumul spre lumină. Căutarea iniţiatică este căutarea misterului vieţii şi a legilor sale; Oswald Wirth aminteşte celor afundaţi în materialitatea lumii că purificarea prin aer este una din vechile probe iniţiatice, suflul impetuos al aerului avînd darul de a zdruncina simbolic gîndurile profane. Moştenitoare a unei tradiţii milenare, calea iniţiatică nu este un drum liniar, este construită de o spirală în care creşterile armonioase se împletesc cu mutaţiile şi reconfigurările neîncetate. Element subtil şi uşor, aerul ne confruntă cu propria noastră greutate şi înlănţuire în habitudine arătîndu-ne sensul verticalităţii, exprimat prin perpendiculara care materializează axa invizibilă care leagă cerul de pămînt. Cel care are ca semn al colanului perpendiculara, Secundul Supraveghetor, este cel care are rolul de a „oficia” purificarea prin aer. „Proba aerului este cea a unei ridicări. Această trecere de la limitat la nelimitat, care se deschide asupra unei viziuni transformate a infinitului şi a divinităţii, devine efectivă după transmiterea suflului vieţii”, afirmă Jeanne Nogrène, autoarea cărţii L’Epreuve de l’air. Voyage et purification. Pentru a ajunge la proba aerului din ritualul de iniţiere masonică, autoarea face un binevenit excurs în marile tradiţii religioase şi iniţiatice ale lumii, amintind despre transmiterea suflului vieţii în vechea Indie, în Egiptul antic, cu Anck, cheia vieţii, despre iniţierea dionisiacă, sau despre suflul vital al gîndirii şi al cunoaşterii din Upanishade. Jeanne Nogrène face o interesantă apropiere între aer ca suflul vital şi construirea gîndirii ternare sprijinite pe cele trei coloane ale Templului masonic (Înţelepciune, Forţă şi Frumuseţe). Aerul este un suport al călătoriei spiritului către transcendenţă, în unele tradiţii fiind prezentat sub forma unei scări care leagă diferitele planuri ale creaţiei. Prin natura sa evanescentă, aerul ne aminteşte necesitatea reînnoirii care hrăneşte o gîndire nouă şi creatoare. Pentru Jeanne Nogrène, prin darul aerului Loja capătă puterea de a uni ceea ce este sus cu ceea ce este jos şi de a recompune unitatea; proba aerului este astfel un act de construcţie cu dimensiuni iniţiatice, şi participă la naşterea ucenicului.
Dacă Templul masonic este un cosmos în interiorul căruia lucrează puterile creatoare, atunci toate energiile sînt aici prezente, toate elementele fundamentale; unul dintre acestea este apa, „o putere arhetipală, o forţă operativă şi constitutivă a creaţiei. Este una din cele patru forme de diferenţiere a energiei primordiale”, afirmă Claire Vernon în prima pagină a cărţii sale L’Epreuve de l’Eau, voyage et purification. Cu mult înaintea masoneriei, vechile societăţi iniţiatice supuneau candidaţii unor probe în care se regăseau elementele fundamentale, probele fiind, aşa cum scria Rene Guénon, rituri preliminare care pregăteau iniţierea. În ritualul masonic, apa este elementul celei de a treia călătorii, cînd candidatul este purificat prin cufundarea mîinii candiatului într-un vas cu apă, pentru a nu crede vreun profan că neofitul este obligat să se arunce în vreo apă adîncă! În romanul Măgarul de aur al lui Apuleius, Lucius trebuia să se arunce în mare de şapte ori, şapte fiind cifra planetelor, sferelelor prin care trecuse sufletul. În contextul iniţierii masonice, autoarea aminteşte şi momentul în care candidatul bea din cupa care conţine un lichid dulce, urmat de momentul în care bea din cupa amărăciunii, trimitere clară la respectarea jurămîntului prestat. Ca în orice lucrare dedicată unui simbol universal, unui element care este prezent în mitologii şi credinţe religioase, şi Claire Vernon, reaminteşte mitul creaţiei, apa primordială, tradiţia potopului, botezul prin apă, inundaţiile, călătoriile iniţiatice pe ape, calea umedă a alchimiştilor.
Tradiţia iniţiatică evocă trecerea prin foc ca o naştere spirituală; nu întîmplător, Jean Servier atrăgea atenţia că evocarea celor patru elemente nu este o abordare naivă, ci un simbol esoteric al forţelor creatoare care se nasc şi întreţin viaţa. Cel din urmă element, în ordinea în care apar în ritualul masonic este focul, iar despre acesta scrie în colecţia amintită Lise Pérault: L’Epreuve du feu, voyage et purification. Diverse tradiţii dau seamă de prezenţa şi rolul focului în ritualul iniţierii, Eliade spunea că botezul prin foc în creştinismul primitiv şi în gnosticism constituie unul dintre exemplele cele mai elaborate ale unui astfel de scenariu. „Proba focului, scrie Lise Pérault, ca şi cea a altor elemente, este trăită prin intermediul unui suport ritual care este noul iniţiat, dar ea este înainte de toate un rit trăit de lojă în întregul său. Ritualul de iniţiere nu este destinat unui individ, ci construcţiei eterne a Iniţiatului.” Fie că se trece mîna candidatului peste flacăra unei lumînări, fie că se folosesc alte metode, candidatul este în contact direct cu flacăra, flacăra care trebuie să distrugă ceea ce este profan, aşa cum va face la sfîrşitul ritualului cu testamentul filosofic în care candidatul şi-a scris ultimele gînduri profane! Autoarea face cîteva notaţii interesante asupra deosebirii între focul material şi focul principial, între lumina manifestă şi lumina nevăzută. Masoneria a apărut ca formă instituţională la 24 iunie 1717, cînd se serbează sf. Ioan Botezătorul, iar astronomic solstiţiul de vară; alături de aceasta, o altă sărbătoare masonică are loc la sf. Ioan Evanghelistul, în tradiţia catolică în preajma solstiţiului de iarnă. Cele două sărbători sînt sărbători ale focului secret şi ale luminii revelate. Focul nu mortifică, dimpotrivă este o forţă a creaţiei, poate de aceea în unele tradiţii focul este asociat Verbului, cîntului poetic.