Esoterism şi teatralitate

De la începuturile sale Universitatea Liberă din Bruxelles a încurajat cercetările din domenii altundeva privite cu o uşoară suspiciune. Pentru a fi direct, voi spune de la bun început că unul din domeniile în care instituţia de învăţămînt bruxelleză a făcut pionierat este cercetarea fenomenului masonic.

În cadrul Universităţii Libere din Bruxelles funcţionează de mai mulţi ani Centre Interdisciplinaire d’Etude des Religions et de la Laicité (CIERL) a cărui principală menire este studierea fenomenului religios în lumea de astăzi. În cadrul Centrului al cărui nume l-am amintit a fost creat în urmă cu cîţiva ani un grup de studii: Groupe de Recherches et d’Etudes des Mouvements Maçonniques et Esotériques (GREMME), care anual organizează o serie de şase conferinţe, din octombrie pînă în mai, despre masonerie şi esoterism, unde sînt invitate personalităţi marcante cunoscătoare ale celor două domenii. Primele două cicluri de teme abordate au fost despre masonerie, esoterism şi teatralitate. Recent conferinţele au fost reunite într-un volum: Cahiers du GREMME n 1 Franc-maçonnerie: Esotérisme et théâtralite, Fernelmont, E.M.E. & InterCommunications, 2012, 144 p. Baudouin Decharnieux, unul din membrii comitetului ştiinţific al GREMME prefaţează acest volum; în puţine rînduri universitarul belgian atenţionează că lumea de astăzi este reticentă numai la auzul cuvîntului esoterism. Simpla sa pronunţare deschide spre o multitudine de chestiuni metodologice una mai delicată decît alta; dacă un cercetător se arată mai curajos atunci lucrurile devin şi mai complexe, el fiind suspectat că se afundă într-un domeniu al nesigurului, al jocului comparaţiilor, analogiilor, metaforelor pe care lumea academică nu îl agrează! Este nevoie de un anume curaj pentru a te apropia de un domeniu descalificat a priori. Decharnieux îi apreciază pe cercetătorii care răspund aventurii propuse de Olivier Santamaria, cel care coordonează lucrările GREMME, şi îi consideră „cavaleri ai nevăzutului”; ei sînt cercetătorii care chiar taie piatra filosofală, care studiază inima umanităţii şi care, pînă la urmă, sînt mai realişti decît toţi ceilalţi. Datorită eforturilor şi lucrărilor de pionierat, în lumea francofonă, ale lui François Secret şi Antoine Faivre asupra esoterismului creştin şi a hermetismului german, disciplina s-a dotat cu un aparat conceptual şi metodologic care seduce un număr crescînd de cercetători din întreaga lume.

Acest prim Caiet Gremme se deschide cu un frumos articol al lui Gilles Remy, o invitaţie la o lectură masonică a Flautului fermecat, operă compusă de Wolfgang Amadeus Mozart, unul dintre ardenţii apărători ai valorilor masoneriei; în opera sa lirică libertatea, egalitatea şi fraternitatea rezonează continuu cu toleranţa, respectul şi demnitatea umană. Deşi idei masonice se regăsesc şi în Răpirea din serai sau în Nunta lui Figaro, adevărata pledoarie masonică se află în Flautul fermecat, corul final amintind testamentul filosofic al crezului în cele trei coloane ale Templului: „Forţa care triumfă încoronează şi recompensează/ Înţelepciunea şi frumuseţea pentru eternitate”. Pornind de la libretul mozartian, Gilles Remy afirmă că „trimiţînd la ritual de închidere a lucrărilor în lojă, aceste cuvinte au o dublă rezonanţă: ele cîntă atît triumful perfecţiunii şi al înţelepciunii cît şi cel al purităţii sentimentelor inimii. Angajîndu-se să promoveze toate aceste valori extra muros, Mozart apără fără încetare idealurile sale democratice în operele sale care văd lumina zilei într-o societate absolutistă”. Remy crede că Mozart are cutezanţa de a-şi afirma idealurile masonice într-o epocă în care masoneria nu era bine privită în imperiu, că fiind prieten cu numeroşi masoni lăsa să se vadă în operele sale o orientare simbolică masonică. Supunînd atenţiei libretul şi partitura, Remy identifică în ritmul instabil şi în absenţa temei din debutul operei evocarea tenebrelor, haosul şi lumea profană; un alt element semnificativ ar fi omniprezenţa cifrei trei în Flautul fermecat. Opera lui Mozart nu este un ritual de iniţiere, decorul nu este al unei loji, ci al templului lui Isis şi Osiris, Pamina şi Tamino. Pamina este supusă unor probe nemasonice pentru a i se sublinia demnitatea, iar acest fapt deschide seria discuţiilor asupra posibilelor influenţe dinspre ritualul masoneriei mixte susţinută de Cagliostro, cel care a contribuit şi la apariţia ritului egiptean. Mozart transgresează toate cutumele propunînd un ritual identic pentru Tamino şi Pamina; cele două personaje au în compoziţia numelor particula Min, zeu al fertilităţii şi procreării în Egiptul antic, ceea ce explică ideea din operă că iubirea transcende condiţia umană pentru a atinge divinitatea, o iubire în care întîlnim căsătoria sacră, nunta alchimică, alianţa fraternă, unitatea androgină animus-anima. „Pentru a concluziona, scrie Gilles Remy, reunind ceea ce desparte, Mozart realizează o magistrală simbioză a valorilor francmasoneriei şi a sentimentelor umane datorită acestui flaut magic. Acest triumf final al iubirii-înţelepciune este consolidat de muzică, artă indispensabilă armoniei lumii.”

Alain Cnudde duce mai departe firul discuţiei abordînd un subiect incitant şi puţin explorat: Teatralitatea, firul Ariadnei francmasoneriei; la nivelul lojii studiul dialecticii teatralizării, re-teatralizării sau de-teatralizării ritualurilor este extrem de interesant. Cnudde nu vede în teatralizare doar o conotaţie metaforică, ci recursul la o paradigmă concretă, cea a teatrului. Nu trebuie să surprindă că aseamănă ceea ce fac demnitarii şi ofiţerii, împreună cu Venerabilul lojii, cu o punerea în scenă pe baza unui ritual, asimilat unei piese de teatru, în care fiecare are rolul său, folosind replicile sale şi elementele de recuzită, decorurile. Proliferarea gradelor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat a deschis ritualurile şi punerea lor în operă către ceea ce fără exagerare autorul numeşte o lumea a artei. În tot demersul său căutînd să sesizeze polimorfia francmasoneriei actuale, autorul examinează practicile rituale folosind scheme interpretative, cum ar fi cele oferite de Erving Goffman.

Influenţa cabalistică în elaborarea gradului de maestru în francmasonerie este tema studiului semnat de Henrik Bogdan; studiul său urmăreşte să aducă o nouă perspectivă asupra teoriilor lui Arthur Edward Waite, care apără ideea unei influenţe a cabalei asupra gradului de maestru, în opinia acestui erudit căutarea cuvîntului pierdut prezentînd o „similitudine intrigantă” cu speculaţiile cabalistice asupra pierderii desemnării/pronunţrii corecte a numelui lui Dumnezeu. Fără a şti prea multe despre ritualurile operative, se poate afirma pe baza textelor acestor ritualuri că ritualurile speculative datorează forma şi conţinutul ritualurilor speculative, afirmaţie evident valabilă pentru primele trei grade. În octombrie 1730 apărea cea mai influentă divulgare a ritualurilor masonice: Masonry Dissected de Samuel Prichard; apariţia cărţii avea să stîrnească şi răspunsuri de apărare, un fel de drept la replică avant-la-lettre…Unul dintre aceste răspunsuri, A Defence of Masonry, dincolo de polemica cu Prichard stabileşte paralele între masonerie şi pitagoreici, esenieni şi druizi, dar şi mai important între masonerie şi cabală. Cartea lui Prichard este primul text în care sînt expuse cele trei grade ale masoneriei speculative, în Constituţiile lui Anderson legenda hiramică apare în ediţia din 1738. „Legenda hiramică, afirmă Henrik Bogdan, rămîne legenda cea mai importantă şi cea mai caracteristică a francmasoneriei pînă în zilele noastre şi joacă un rol decisiv în gradul al treilea, cel de Maestru Mason.” Odată cu uciderea Maestrului Hiram, cuvîntul – YHVH – s-a pierdut, la descoperirea trupului neînsufleţit, cuvîntul pierdut fiind înlocuit cu unul substituit: Macbenac, „carnea cade de pe oase”, aluzie la starea de descompunere a trupului lui Hiram. Henryk Bogdan se întreabă dacă este posibil a discerne urme ale cabalei în legenda hiramică; la o privire fugară nimic nu lasă vederii că în ritualul masonic ar fi vreo referire la cabală. Totuşi pierderea cuvîntului prin uciderea lui Hiram seamănă izbitor cu pierderea modului de pronunţare a numelui divin care se făcea în Sfînta Sfintelor în Templul din Ierusalim; A.E.Waite a insistat pe această similitudine fiind convins că iniţierea masonică este unio mystica cu Dumnezeu, pierderea cuvîntului prin uciderea lui Hiram avînd, în opinia sa, un echivalent în tradiţia Zoharului. Waite afirmă că vechii cabalişti creştini ai Renaşterii vedeau în căutarea cuvîntului pierdut căutarea unui drum pentru a-l găsi pe Isus. Preluînd cercetările lui Jan Snoek care consideră că în primele versiuni ale ritualului gradului de maestru se vorbea despre pierderea pronunţării cuvîntului,  Henryk Bogdan afirmă că la origine legenda lui Hiram era un „mit de iniţiere” şi mai puţin o povestire moralizatoare; toate acestea îl conduc la concluzia că că unul din factorii aflaţi la originea legendei lui Hiram a fost cabala şi că legenda lui Hiram trebuie văzută ca o iniţiere în sensul propriu la termenului.

În articolul său despre percepţia asupra lui Réné Guénon în masoneria contemporană, Luc Nefontaine reexaminează cu fineţe statutul acestui personaj controversat care a sedus deopotrivă contestatari ai masoneriei şi nu mai puţin pe care se revendică drept aparţinători ordinului, un personaj, fără voia sa, mai mult citat decît citit! Nefontaine pleacă în articolul său de la recunoaşterea situaţiei nu tocmai uşor definibilă în care se află Guénon, revendicat şi de dreapta şi de stînga, şi de modernişti şi de tradiţionalişti, adulat şi detronat, sprijin deopotrivă pentru apărătorii şi detractorii ordinului. Să recunoaştem că e o performanţă să fii revendicat deopotrivă de tabere adverse, doar o operă complexă cum e cea lui Guénon putînd genera stări de spirit diametral opuse! Cum să explici altfel faptul că la Lausanne a fost constituită o lojă „Réné Guénon” care a lucra ca lojă independentă (!), acum fiind sub obedienţa Marii Loji Alpina, lojă care pretindea că lucrează în spiritul Tradiţiei definite de Guénon? Cîţi masoni care îl revendică mai ştiu că Guénon a fost doar un timp membru al unei loji, că a colaborat la o revistă antimasonică, că a încercat să creeze un ordin templier? În lipsa multor neştiute s-a ajuns la…guénolatrie! Pentru cei care vor să înţeleagă ceva din gîndirea lui Guénon, şi care ar avea legătură cu spiritualitatea masonică, trei direcţii sînt de urmărit: ritualurile şi simbolurile, tradiţia şi iniţierea. Într-o lume dispusă la înnoiri fără fundament, la adaptarea ritualurilor în virtutea unei modernităţi care nu are legătura cu Tradiţia, lectura atentă a cărţilor lui Guénon este un reper, unul care stîrneşte încă reacţii pasionale de la adulare la contestare; e dovada că în profunzimea meditaţiilor esoteristului francez sînt încă chemări pe care ni le adresează şi cărora nu ştim încă să le răspundem!

Guénon este prezent, alături de Leibniz, în încercarea filosofului Bruno Pinchard de a desluşi apropieri şi diferenţe între ceea ce propune ştiinţa şi virtualităţile iniţierii. Pinchard crede că perenialismul propus de Guénon este un concept fără care mişcările interioare ale lumii moderne nu pot fi înţelese. Tradiţia nu este convocată împotriva modernităţii, ci pentru a înţelege modernitatea, „ea este deopotrivă axa acestei lumi şi securea acestei lumi. Ea este cunoaştere şi putere”. Totuşi de ce Leibniz şi Guénon? Pentru că Réné Guénon este autorul unei lucrări intitulate Les Principes du Calcul infinitesimal; cititorul român poate afla despre întîlnirea dintre ştiinţele excate şi esoterism din cartea lui Gelu Voican Voiculescu: Note de lectură. Réné Guénon despre Leibniz şi metoda infinitezimală, Bucureşti, Editura Semne, 2008. Guénon era împotriva extinderii convenţionalismului matematicilor la ştiinţele fizice, dar în multe puncte împărtăşea opiniile filosofului german. În opinia lui Pinchard , critica guenoniană a calcului infinitezimal este expunerea aprofundată a ontologiei pe care Guenon o propune în Apeçus sur l’initiation.

De la apariţia masoneriei speculative unul din reproşurile invariabile a fost cel al secretului; primele enciclice papale antimasonice, apoi bogata literatură denigratoare au alimentat un mit al secretului cultivat în cadrul ordinului. Sigur, de cele mai multe ori denigratorii nu au insistat despre ce fel de secret era vorba. Cel al ritualurilor? Am amintit mai sus în ce an au apărut primele dezvăluiri. Nu mai este de mult un…secret faptul că vechile corporaţii profesionale în care se regăseau tăietorii în piatră şi constructorii catedralelor deţineau secrete tradiţionale ale construcţiei care nu puteau fi divulgate. Dacă nu există vreo dovadă a filiaţiei între operativi şi speculativi, orice cititor interesat vede cu uşurinţă similitudini între ritualuri. Ele nu mai sînt demult…secrete! Céline Bryon-Portet analizează diferitele funcţii ale secretului în sînul realităţii masonice, pe de o parte, şi importanţa tăcerii, componentă esenţială a secretului în dimensiunea sa iniţiatică, pe de altă parte. „Incomunicabil, secretul se trăieşte în tăcere, dar el poate fi împărtăşit cu cei care în trăiesc în aceeaşi manieră. Putem merge pînă acolo încît să spunem că tăcerea care rezultă din secretul masonic favorizează comuniunea adepţilor”, afirmă Céline Bryon-Portet. Dar cum să explici păstrarea secretului într-o lume avidă de…transparenţă, într-o lume care acceptă dispariţia spaţiului intim şi livrarea în totalitate către spaţiul public, într-o lume care are un nou zeu: Big Brother! Tristă lume, e lumea celor care în lipsa culturii care i-ar deschide către meditaţie şi interioritate, îşi consumă infima energie privind la televizor aşa-zise dezvăluiri. Cum să convingi un asemenea om al cavernelor media că lumea nu este numai un trist ecran? Opinia publică aşa cum a fost creată astăzi vede în secret o atitudine anti-democratică, semnul unui pericol care lucrează în umbră. Totuşi omul postmodern poate fi un om al secretului şi al tăcerii.

Studiul semnat de Nicoletta Casano este tot despre secret, dar este particularizat la condamnarea secretului masonic în societatea italiană. Sînt evocate condamnările făcute de Curia papală, de la enciclica In eminenti pînă la un document din 1985 în care se reaminteşte că secretul este motivaţia principală a condamnării instituţiei masonice. În planul instituţiilor statale, în 1905 a început să se discute despre  dubla aprtenenţă la masonerie şi la un partid politic, în speţă Partidul Socialist; de cîteva ori cînd discuţiile deveneau mai aprige, nu se întrunea quorum-ul pentru adoptarea unei hotărîri. În 1914, Mussolini, care şi-a început cariera de politician ca socialist, a obţinut în cadrul congresului partidului un ordin care condamna masoneria în raport cu socialismul, masoneria fiind, în opinia sa, un obstacol în calea reînnoirii societăţii. După preluarea puterii de către Mussolini, în mai 1923 încep atacurile împotriva sediilor lojilor, culminînd cu violenţele de la Florenţa din noaptea de 5 spre 6 octombrie 1925. Nicoletta Casano îşi încheie articolul amintind ceea ce declara în 1923 oratorul lojii „Propaganda” , din Torino, anume că dacă masonii ar declara adevărul asupra secretului, ei nu ar fi crezuţi: acuzatorii ar răspunde că nu acesta este adevăratul secret!

Volumul se încheie cu studiul lui Stéphane François despre Tradiţie şi iniţiere, în acest raport intervenind noţiunea de secret, termen nu lipsit de oarecare ambiguitate care vine din conţinutul semantic al termenilor care trimit la ideea de secret: hermetism, ocultism, esoterism. Sigur într-o lume tot mai ostilă ideii de secret se încearcă diverse atenuări; se preferă termenul de cunoaştere ascunsă. Mai folositor ar fi, dar o fi democratic sau political correctness/politically correct?, să se recunoască faptul că esoterismul este un alt mod de a cunoaşte lumea accesibil în fapt tuturor. Ignoranţa şi indiferenţa modernilor faţă de subtilităţile gîndului îi va lăsa pe mulţi dincolo de prag.  Jean Servier, cel care a coordonat monumentala lucrare Dictionnaire de l’ésotérisme spunea că esoterismul este un templu cu o sută de uşi…Sau cum bine spunea filosoful Jean Borella într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru Cronica: „Gnoza cere posibilităţi ale inteligenţei care nu sînt egal răspîndite la toţi oamenii”.

Recentul Caiet Gremme este un strălucit exemplu al deschiderii Universităţii Libere din Bruxelles către domenii prigonite în alte locuri, o dovadă a pluralităţii lumii în care trăim, a dorinţei de a-l înţelege şi pe celălalt, oferindu-i cadrul unui dialog, o dovadă că lumea proteiformă trebuie înţeleasă nicidecum prinsă în tiparele obişnuinţei.