Cel care ne-a părăsit de curînd s-a născut la Bordeaux, în 1933, a studiat literaturile clasice, în paralel cu activitatea didactică universitară susţinînd şi o bogată activitate literară; a fost apropiat cercurilor intelectuale frecventate de Jean Hebert, Arnaud Desjardins, Lanza del Vasto, Frithjof Schuon, Marie-Madelaine Davy. Alături de aceştia a respirat autenticitatea, a căutat înţelepciunea, a sacralizat existenţa.
Jean Biès este autorul unei opere variate, scrierile sale propunînd un itinerariu care ne conduce pe drumul metafizicii, al spiritualităţii şi înţelepciunii, al cuvîntului şi tăcerii contemplative, toate aceste căutări împlinite în cărţi din care amintim:Mont Athos, Albin Michel, 1963, traducere în limba română Athos, Muntele transfigurat, Editura Deisis, 2006; Empédocle d’Agrigente-Essai sur la philosophie présocratique, Editions Traditionnelles, 1969; Connaissance de l’Amour, Points et Contrepoints, 1970; Littérature française et Pensée hindou, Klincksieck, 1974; Art, Gnose et Alchimie, Le Courrier du Livre, 1987; L’Initiatrice, Jacqueline Renard, 1990; Paroles d’urgences, Terre du Ciel, 1996, traducere în limba română (Iluminări pentru vremurile de pe urmă), Editura Mirabilis, 2001; Les Grands initiés du XX siècle, Ph. Lebaud, 1998; Les Alchimistes, Ph. Lebaud, 2000; Vie spirituelle et modernité, L’Harmattan, 2009; Le Symbole de la Croix, Arma Artis, 2010; Orientations spirituelles pour un temps de crise, Pardes, 2010; Paysages de l’Esprit, Arma Artis, 2011; Le Soleil se lève à minuit, L’Harmattan, 2011.
Jean Biès a fost un intelectual profund ataşat ideii că lumea postmodernă este organizată în aşa fel, încît împiedică viaţa interioară. Ce este interioritatea? Este lumea pe care o purtăm în noi, şi care se constituie din învelişuri încă relativ exterioare: mentalul şi psihicul; dincolo de acestea este Spiritul, ceea ce nu este reductibil la nimic. În cărţile sale, una din teme era criza civilizaţiei occidentale, care se accelerează şi care afectează ansamblul planetei, umanitatea convertindu-se de nevoie sau cu bucurie la ideologia materialistă. În crize grave, soluţiile orizontale sînt de un ajutor limitat şi provizoriu. Este nevoie de o transformare radicală a modurilor de gîndire şi de viaţă, o revizuire a priorităţilor, o răbdătoare apropiere de o necesară Deşteptare. Pentru aceasta este nevoie de o voinţă biruitoare, lumea postmodernă împiedicînd în toate modurile posibile viaţa interioară: „Prin acestea societatea actuală este în mod specific diabolică. Dar există totdeauna un mijloc de a fi mai rău decît Răul. Nu se poate face nimic împotriva Bisericii interioare, împotriva celei mai secrete dintre rugăciuni, care este rugăciunea inimii. Nimeni nu ne poate împiedica să avem un colţ ascuns sfinţit de o icoană, trei bucăţele de tămîie, o candelă aprinsă în permanenţă, un timp cotidian de linişte şi de lectură, pentru a asculta un disc de muzică adevărată sau pentru a ieşi la ţară, de a proscrie insanităţile televizuale.”
Aceste căutări ale lui Jean Biès l-au apropiat, printre alţii, de René Guénon şi de Carl Gustav Jung. Ignorată de contemporani, reeditată constant, opera lui Guénon continuă să deranjeze, dar deopotrivă să radieze, să se răspîndească în filigran în ceea ce a mai rămas din elita gînditoare care refuză minciunile marxiste, liberale, freudiene, structuraliste, existenţialiste, evoluţioniste, progresiste, scientiste: „Cincizeci de ani după moartea sa, Guénon este în drept să apară ca un adevărat vizionar, a cărui gîndire rămîne mai actuală ca oricînd, deşi epoca a devenit chiar mai rea decît a prevăzut-o el; el nu vorbeşte de poluare, de deşeuri radioactive, de demografie galopantă, de clonare, de război bacteriologic.” Guénon vorbeşte despre ceea ce ar trebui să fie „actualitatea eternităţii”, despre ceea ce ţine de pura metafizică, de simbolism şi de esoterism, de universalitatea marilor tradiţii, de transtemporal, de ceea ce sfidează riscurile actualităţii. Este necesară o alchimie interioară, o nouă spiritualizare, o reunire a planurilor fizic, psihic şi pneumatic pentru a ajunge la starea de plenitudine şi armonie. Aici intervine marea descoperire a lui Carl Gustav Jung care a ştiut să adapteze la vocabularul modern datele antice şi medievale venind dinspre alchimie, date adeseori dinadins obscure, totalmente neînţelese, şi prin urmare dispreţuite, apoi uitate. Opoziţia faţă de Jung, denunţător al scientismului şi iniţiator al unei psihologii cu tendinţe spiritualizante, se înscria în ordinea lucrurilor normale. „Dar Jung, că o vrem sau nu, a salvat acest tezaur alchimic de la o înmormîntare care părea definitivă”, scria Jean Biès, văzînd în preocupările lui Jung pentru alchimie (Mysterium coniuctionis) unul din cele trei evenimente majore ale gîndirii occidentale din secolul al XX-lea. Celelalte două evenimente au fost redescoperirea Filocaliei şi teoretizarea a ceea ce frumos se numeşte philosophia perennis. Jung a apropiat Natura şi Spiritul, înţelegînd că demersul alchimic constă în a spiritualiza Materia şi a corporifica Spiritul; Jung ne-a apropiat şi de taoism, alchimia şi taoismul întîlnindu-se în insistenţa lor pe ideea neîncetatelor transformări ale devenirii şi a complementarităţii opoziţiilor aparente.
Jean Biès a fost un intelectual care a călătorit mult, dar nu despre spaţii geografice sau întîlnirea cu alte culturi e vorba aici. Jean Biès totdeauna a vorbit de întîlnirea cu alte spiritualităţi, cultura fiind, în accepţiunea sa, un termen cu conotaţii profane, laice, umaniste. „Văd această întîlnire cu alte spritualităţi ca fiind fericirea vieţii mele. Şi toţi ar trebui să facem la fel. Cîţi sînt la curent cu aceste inepuizabile tezaure? Şi sîntem noi înşine conştienţi de tot ceea ce reprezintă?”, scria Jean Biès răspunzînd unei întrebări pentru un interviu pe care mi l-a acordat cu ani în urmă. Pentru Jean Biès, anii ’50 ai secolului trecut au fost o placă turnantă în întîlnirea altor spiritualităţi; a crescut într-o familie agnostică ceea ce i-a permis o largă deschidere către toate tradiţiile spirituale fără conflict sau criză interioară. Atunci i-a citit cărţile lui René Guénon, i-a întîlnit la Alger pe maestrul sufist şeicul Hadj Adda Bentounès, la Paris pe Swâmi Siddheswarânanda, apoi pe isihastul rus, părintele Jean Maximovitch; „astfel, totul s-a jucat pentru mine în aceşti cîţiva ani; mi-a fost dat nu numai să citesc cărţile care începeau să apară asupra diverselor spiritualităţi, ci să văd trei din reprezentanţii lor autentici. Nu pot decît să mulţumesc în fiecare zi Cerului pentru o aşa generozitate care ţine de miracol. Am ştiut eu să fac cu adevărat ceva, şi am fost demn de această ofrandă?”, se întreba filosoful francez în interviul amintit.
Cei care l-au cunoscut, întîlnit, cei care i-au citit cărţile ştiu că Jean Biès a mers către profunzimi, a trecut de suprafaţa lucrurilor, a pătruns sensul tainic, nebănuit al învăţăturilor şi mărturiilor trăite, a găsit concordanţe dincolo de distanţe şi epoci. În această căutare trebuie să privim descoperirea Athosului, petrecută acum 60 de ani, descoperire care a însemnat pentru el trecerea la ortodoxie, căreia avea să-i găsească limite şi aspecte negative, dar în care a văzut un mod autentic al trăirii tradiţiei creştine: „În noaptea intelectuală în care sîntem prăbuşiţi, acest ansamblu de elemente ar trebui să apară ca ultima şansă a Occidentului, arca sa de salvare.” Sigur, la o privire superficială, cele două mari „iubiri” ale lui Jaen Biès, ortodoxia şi hinduismul, par căi diametral opuse. Hinduismul, prin străvechea sa filosofie, se deschide către psihologie, morală, devenire postumă, cosmologie, animism, panteism, Absolut, yoga în diversele sale expresii. Jean Biès denunţă lipsa de aplecare a lumii de astăzi către Esenţial, o lume străină sau indiferentă la profunzime şi la altitudine, limitată la orizontalitate. O lume din care viaţa interioară a fost exclusă nu este una care să prefigureze un viitor liniştitor: „Ca şi cînd ar fi atins de surditate atunci cînd este vorba să asculte învăţăturile înţelepţilor, lovit de orbire cînd este în prezenţa unei icoane sau a unei catedrale, acest om nu găseşte nici un sens nici un interes spiritualului, pe care îl confundă, de altfel cu bunăvoinţă, amestecînd totul, cu etica, religiosul, superstiţiosul, magicul, regresivul, clericalul.” Unul din aspectele eminente ale spiritualităţii este înrădăcinarea în trecut, fidelitatea faţă de Tradiţie, noţiune tot mai străină omului modern; voinţa de a reveni la Tradiţie nu ţine de paseism, ci de dorinţa de a regăsi Principiul.
La începutul secolului trecut, Paul Valery, Oswald Spengler, Julius Evola şi René Guénon, analizînd semnele timpului deplîngeau haosul social, prăbuşirea sistemelor filosofico-religioase,confuzia valorilor, expansiunea puterilor distructive. A urmat un secol de tulburări politice, sociale, ideologice; putem spune că sîntem la capătul unei epoci, sau la începutul alteia. Oricum am privi, ştim că trebuie să recreăm cadrele vieţii, modurile de existenţă, atitudinile interioare; noaptea intelectuală, cea a reducţionismului şi nihilismului trebuie să ia sfîrşit. Pentru Jean Biès acesată ieşire din criza spirituală se putea face redescoperind, salvînd, transmiţînd. A redescoperi principiile, simbolurile şi metodele învăţăturilor tradiţionale care compun philosophia perennis; a salva cunoştinţele dobîndite sau regăsite, tot ceea ce constituie promisiuni germinative; a transmite ceea ce este dobîndit şi trăit, a face cunoscută Tradiţia. Opera sa a urmărit cu obstinaţie să apropie omul modern de spiritualitate, de maeştrii spirituali, de mistici, de înţelepţi, de toţi care ne deschid alte căi; nu a fost doar un profesor care a format generaţii de studenţi, pentru el învăţămîntul a fost un sacerdoţiu; cu tenacitate a desăvîrşit o operă departe de agitatele medii literare pariziene. O operă care a căutat să redea lumii sufletul pierdut, cum admirabil spunea profesorul François Chenet la ceremonia de înmormîntare a lui Jean Biès, o operă care se înscrie deliberat în contra-curentul modernităţii şi se opune reducţionismului contemporan.
Taguri: alchimie, interioritate, Jean Biès, spiritualitate