Colecţia „Simbolurile masonice”, IX

Deşi formula în sine nu este amintită în cele mai multe din lucrările despre ritualurile masonice, nimeni nu va fi admis la iniţiere pînă cînd expertul lojii nu confirmă că aduce la poarta templului „un om liber şi de bune moravuri”.

În jurul acestei formule se articulează recenta carte semnată de Gaëlle Charpentier: Libre et de bonnes moeurs. Les grandes étapes de l’initiation maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, 2013, 128 p. Prin răspunsul amintit mai sus sînt dovedite „autenticitatea dorinţei şi sensul etic al persoanei care a făcut cererea de primire”, dar se ia act şi de angajamentul novicelui de a urma neabătut calea adevărului şi de a practica virtutea. Libertatea este acea putere care l-a îndrumat pe novice pînă la poarta templului şi poate fi asemănată cu puterea de care vorbea Meister Eckhart: ceva ce nu este legat nici de loc, nici de timp, nici de trup, ci emană din spirit, rămîne în spirit. Sensul etic este probat în timpul verificărilor şi al probelor trecute sub bandou şi se confirmă în timp prin conduită, bunăvoinţă, toleranţă şi respect de sine şi faţă de ceilalţi. În Evul Mediu cuvîntul „franc” desemna putinţa de a circula liber, iar de aici sensul iniţierii însemna îndepărtarea de lumea limitată şi convenţională, apropierea de lumea infinită şi luminoasă a simbolului, punte între văzut şi nevăzut. Masoneria speculativă propune aceeaşi cale a apropierii de perfecţiune printr-o detaşare progresivă de ceea ce nu este esenţial şi prin ordonarea vieţii în jurul axei Luminii, dar aceasta are loc printr-o luptă individuală împotriva vanităţii, ambiţiei, orgoliului. Moartea iniţiatică este trecerea către lumina cunoaşterii dincolo de tenebrele ignoranţei. Hermann Hesse spunea că nu ştii nimic despre Înţelepciune atît timp cît nu ai făcut proba tenebrelor. Gaëlle Charpentier găseşte corespondenţe masonice în frumoasa şi puţin studiata scriere a lui Goethe, Basmul; cu priceperea unui scriitor talentat, Goethe „ascunde” în povestirea sa elemente care se regăsesc în ritualurile masonice, trebuie doar să treci dincolo de literă… Rămînînd pe acelaşi teren al „corespondenţelor”, autoarea aminteşte întîlnirea dintre Ignaz von Born, consilier la curtea habsburgilor, venerabil al unei loji, şi Mozart, care va transpune o ceremonie iniţiatică în opera Flautul fermecat. Cu deplin temei autoarea face cîteva consideraţii utile despre căutarea şi descoperirea adevărului, convinsă că arcanele creaţiei nu sînt de neînţeles, ele dezvăluindu-se celor care se încred în calea esoterică a cunoaşterii, celor care caută dincolo de aparenţele lumii vizibile. Miniaturile medievale îl reprezintă pe demiurg avînd în mînă un compas, cercul trasat de Marele Arhitect al Universului fiind o formă care le conţine pe toate celelalte. Dar cercul trimite şi la spirală care la rîndu-i aminteşte succesiunea ritualului care nu înseamnă repetare şi trăire identică, ci „o căutare permanentă în şi prin axa Tradiţiei unde cuvinte şi gesturi sînt construite, ele însele, rit după rit, prin Riglă, Compas şi Echer. Cadrul simbolic oferit de ritual permite înălţarea conştiinţei şi exprimarea unei gîndiri libere, într-o permanentă reînnoire.” Una din chestiunile spinoase şi evident evitate în multe cărţi despre spiritualitatea masonică este cea despre căutarea iniţiatică; Hermann Hesse spunea în Siddharta că adevăratul căutător nu îmbrăţişează nici o doctrină. Căutătorul va găsi centrul de unde poate pleca în orice direcţie şi va descoperi misterioasa lume simbolică. Sigur nu putem ocoli o întrebare: cel ce pleacă într-o călătorie căreia nu-i ştie capătul, o face fără a avea vreo „hartă” asupra sa? Nimeni nu pleacă fără a se raporta la o Tradiţie, iar spiritul Tradiţiei, afirmă autoarea, trebuie trăit: „Ceea ce este inerent căutării iniţiatice este experimentarea gîndirii spirituale şi lumii simbolurilor.” Cartea scrisă de Gaëlle Charpentier este o frumoasă incursiune în tainele iniţierii, ghidată de Kipling, Goethe, Mozart sau Hesse, o pledoarie pentru căutarea spirituală, un îndemn: cei ce vor afla începutul vor cunoaşte şi sfîrşitul…

Istoria medievală nu este lipsită de subiecte care continuă să stîrnească nedumeriri, să întreţină controverse; un astfel de subiect este istoria templierilor. Averile lor, influenţa lor asupra Bisericii dar şi asupra regilor vremii, condamnarea lui Jacques de Molay venită din partea regelui Filip cel Frumos, cu acceptul papei Clement al V-lea, regăsirea unor elemente ale răzbunării Maestrului în ritualurile masoneriei speculative au încurajat adepţii teoriilor continuităţii între cele două ordine. Există totuşi un element care le apropie? Acestei întrebări îi răspunde Jacques Rolland în cartea Symboles maçonniques, symboles templiers, Paris, Editions Maison de Vie, 2013, 128 p. Pentru Jacques Rolland, simbolurile nu sînt fructul voinţei de a ascunde, de a păstra un secret, ci etape pe calea cunoaşterii. Este important să discutăm despre semnificaţii şi nu despre autenticitate; pasărea phenix nu este în tratate, dar multe tradiţii văd în ea un simbol esenţial. Simbolul este asemănător unei pietre aruncate pe suprafaţa unui lac: din centru valurile se propagă spre maluri. În tradiţia iniţiatică simbolurile sînt altceva decît „indicatoarele rutiere”, or mulţi masoni, afirmă cu temei Jacques Rolland, se opresc la baza panoului indicator. Autorul dă exemplul porţii dinspre nord, cea pe care novicele intră aplecat, cu ochii acoperiţi, într-un spaţiu/timp nou diferit de tot ceea ce-i era cunoscut, dar care simbolizează deschiderea către noi dispoziţii spirituale. Jacques Rolland încearcă să ne apropie două lumi, cea a cavalerilor templieri şi cea a masoneriei, căutînd cîteva simboluri care nu sînt  elemente ale unei filiaţii nedovedite, ci punţi spirituale. Ne oprim asupra cîtorva, lăsîndu-i cititorului  bucuria parcursului la care ne invită Jacques Rolland. O primă apropiere o vede între călugărul-soldat, calificativ atribuit de Bernard de Clairvaux, şi cavaler al orientului şi al spadei, gradul al XVI-lea al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, cel care face referire la reconstrucţia Templului distrus de Nabuconodosor. Sigur, autorul nu se aventurează spre speculaţii greu de susţinut, dar susţine, pe bună dreptate, că simbolul apropie văzutul de o lume nevăzută, spirituală, sacră, fără a cere o adeziune la o doctrină sau sistem filosofic. Simbolul capătă sensuri diferite în funcţie de observator, de epocă, nivel de cunoştinţe, dar caracteristicile sale rămîn inalterabile, transcend fractura spaţio-temporală. Templieri, tăietori în piatră, masoni, toţi au înălţat temple. Dar despre constructorii medievali, cei care au acoperit vestul Europei cu o mantie albă de catedrale, nimeni nu s-a întrebat după ce manuale au lucrat. Începutul Evului Mediu nu era o perioadă a răspîndirii ştiinţei de carte; scrisul era cunoscut unei minorităţi; pentru constructori mai era un alfabet, cel a cărui profundă semnificaţie putea fi înţeles de iniţiaţii în tainele construcţiei. Un simbol cu multiple interpretări este cel al celor doi călăreţi pe un singur cal, una din peceţile templiere; Jacques Rolland propune mai multe interpretări: cei doi reprezintă umilinţa şi toleranţa, un cavaler intră într-o comanderie, iar celălalt într-o catedrală, unul reprezintă trecutul, celălalt viitorul. O frumoasă apropiere între Hiram şi Jacques de Molay ne trimite către cheia de boltă a simbolismului templier, a simbolismului masonic. Simbolul, o lume imposibil de cuprins, dar care ne cheamă să-i aflăm tainele. Simbolul, templier sau masonic, vizibil, cheamă, dincolo de vîrstă şi de grad, la trecerea către nevăzut: „Instrumentele simbolice trec astfel din veac în veac mesaje nescrise şi care fac parte din secret, propriu fiecărui individ. Acesta este motivul pentru care se vorbeşte de incomunicabilitatea secretului masonic.” Masoneria foloseşte aceleaşi instrumente care vin din timpuri imemoriale; pentru masoni au simbolismul lor, dar nimic nu le îngăduie să se considere fiii, moştenitorii vechilor egipteni sau ai templierilor; atît doar: o continuitate în timp a îngăduit transmiterea unui simbolism.