Aurora Consurgens

Pentru adepţii săi alchimia este o adevărată filosofie hermetică, este mamă a tuturor ştiinţelor pentru că ea conţine principiile tuturor celorlalte. Adevărată gnoză care insistă pe complementaritatea necesară între corp şi spirit, alchimia este abordarea esoterică complexă unde se întîlnesc o cercetare operativă asupra materiei şi una speculativă asupra sinelui pentru a găsi piatra filosofală.

Alchimia a avut epoca sa de glorie, lungă cronologic, din antichitate pînă către sfîrşitul Renaşterii, şi o vastă arie de răspîndire, din Egipt pînă în îndepărtatul Orient. Iluminismul a adus, paradoxal, o diminuare semnificativă a interesului pentru alchimie şi treptat o excludere a alchimiei din sfera celor rezervate intelectului luminos, atoatebiruitor, dar supus unui facil mecanicism care nu poate explica diversitatea şi frumuseţea acestei lumi. Titus Burckhardt făcea o remarcă interesantă: „Pare să nu fi frapat pe nimeni că o artă fundamental absurdă a putut, în ciuda nenumăratelor eşecuri şi dezamăgiri, să persiste cu o asemenea continuitate şi statornicie în sînul celor mai diverse civilizaţii.” Tot cărturarul elveţian avansa şi o explicaţie: alchimia lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă!

Alchimia a fost redescoperită în modernitate, unul dintre cei preocupaţi de Marea Operă fiind Carl Gustav Jung. Ilustrul psihiatru elveţian a fost preocupat de alchimie şi a scris două lucrări fundamentale: Psihologie şi alchimie şi Mysterium Coniunctionis. Carl Gustav Jung a descoperit alchimia lecturînd tratatul chinez Secretul Florii de Aur, scris în secolul al XVII-lea, şi despre care Jung spune că l-a aşezat pe calea bună a cercetărilor sale; mai tîrziu avea să descopere copia unui manuscris medieval, Aurora consurgens, atribuit lui Toma de Aquino. Încîntat de manuscris, copia bine păstrată era depozitată la Biblioteca Naţională a Franţei, Carl Gustav Jung i-a cerut discipolei sale Marie-Louise von Frantz să traducă manuscrisul. Textul latin, traducerea şi comentariile compun al treilea volum din Mysterium Coniunctionis; traducerea în germană a apărut la Zurich în 1957; în ediţia în limba română a operei lui C.G. Jung, Aurora consurgens a apărut în volumul 14/3, la Editura Trei, în anul 2006. Filosoful francez Bernard Gorceix, dispărut prematur, la numai 47 de ani, unul dintre marii germanişti ai secolului trecut, a tradus în franceză tratatul atribuit lui Toma de Aquino şi a însoţit traducerea de un amplu comentariu: L’aurore à son lever, traduction et préface Bernard Gorceix, Editions Arma Artis, 1982. O nouă publicare a tratatului, atît în germană, cît şi franceză, era necesară întrucît în epoca modernă a mai fost tipărită doar în 1625 în colecţia lui Johannes Rhenanus, apărută la Franckfurt. Conrad Waldkirch, editorul celebrei antologii apărute, în 1610, la Basel, Artis Auriferae…, nu a inclus Aurora consurgens pentru că era …”o profanare a misterelor creştine”.

Textul este o rafinată proză poetică îmbinînd strălucit tradiţia alchimică şi tradiţia sapienţială. Aurora cucereşte prin spiritualitate şi prin frumuseţea textului literar, prin tonul bine orchestrat al celebrării imnice, prin folosirea alegoriei unde alternează pasaje scripturare şi extrase din opere alchimice. Studiind textele alchimice latineşti timpurii, C.G. Jung vorbea despre o atitudine în care alchimistul, căutînd secretul divin al materiei, şi-a proiectat propriul inconştient în esenţa, necunoscută lui, a substanţei. Autorul acestui tratat unic prezintă o trăire religioasă, o experienţă nemijlocită a inconştientului, în termeni psihologici. Bernard Gorceix urmărind revelaţia biblică şi ştiinţa alchimică afirmă că atît creştinul, cît şi alchimistul au acelaşi maestru, mai curînd aceeaşi maestră – Înţelepciunea, iar itinerariul lor este comparabil, asemănător, sapienţial şi alchimic, sau cum afirmă autorul tratatului: „Drumurile ei (ale Înţelepciunii, n.n.) sînt lucrări frumoase şi demne de laudă, deloc de dispreţ sau urîte, iar cărările ei sînt măsurate şi deloc grăbite, ci legate de perseverenţa muncii de durată. Ea este un pom al vieţii pentru toţi care o cuprind şi o lumină care nu se stinge niciodată.”

Tratatul sfîntului Toma de Aquino stă sub semnul înţelepciunii vîntului austral, aluzie la spusa evanghelistului Matei: „Regina de la miazăzi se va scula la judecată”, Sapientia Dei, în care psihologii identifică inconştientul colectiv, iar în aşezarea sub semnul Înţelepciunii, Marie-Louise von Franz vede „descrierea unei întîlniri numinoase cu anima, a cărei pătrundere în sfera conştiinţei sale autorul încearcă să o controleze.”  Sapientia cheamă oamenii la ea promiţînd bogăţii mai preţioase ca argintul şi aurul. Şi al doilea capitol este tot despre înţelepciune: „Dacă acum vă delectaţi, aşadar, cu tronul şi sceptrul regal, atunci iubiţi lumina ştiinţei ca să stăpîniţi etern, şi cercetaţi-o toţi cei care vă evidenţiaţi în ştiinţa naturii: căci pentru voi investighează înţeleptul toată cunoaşterea celor din  vechime şi el îşi va petrece timpul la profeţi şi va pătrunde cu tine în capcanele parabolelor, va cerceta ceea ce este ascuns în vorbele înţelepte şi va zăbovi la pasajele obscure ale parabolelor.” Capitolul este dedicat amplificării Sapientiei Dei, subliniindu-se esenţa sa divină, misterioasă şi perceptibilă doar prin meditaţie şi inspiraţie. Se subliniază ideea că esenţa Sapientiei Dei poate fi circumscrisă printr-o amplificare simbolică care trebuie dezvăluită tuturor, „căci este o comoară inepuizabilă”; dar aici este vorba şi de alchimia văzută ca „împărăţia cerurilor” sau „comoara ascunsă din cîmp”, avînd astfel forţă mîntuitoare sau eliberatoare, un leac dătător de vedere, de înţelegere. Textul aparent confuz al Aurorei „are un sens logic şi dă naştere, prin suita imagistică subtilă, unei imagini specifice, dar efectiv perceptibile a acelei Sapientia Dei drept impuls originar spre cunoaşterea secretului alchimic, deci a inconştientului”, afirmă M.-L. Von Frantz.

Al treilea capitol al tratatului este o polemică împotriva „proştilor” şi ignoranţilor, a celor care nu sînt în stare să înţeleagă „această glorioasă ştiinţă”; totodată autorul atenţionează asupra răspîndirii ştiinţei care nu trebuie adusă oricui pentru că „cel care ar revela secretele acestei ştiinţe unora nedemni ar rupe sigiliul cerului; de asemenea, spiritul acestei înţelepciuni nu va putea pătrunde într-un corp grosolan, şi nici un prost nu va putea să o înţeleagă, ca urmare a perversităţii raţiunii sale”. De ce acest tratat poartă numele de Aurora? Zorii zilei sînt şi „ora aurie” („aurea hora”), alchimia avînd ca orice altă ştiinţă o oră favorabilă; zorii sînt intermediari între noapte şi zi, zorii zilei semnifică sfîrşitul nopţii şi începutul zilei, „tot aşa aurora noastră în punctul maxim al roşeţii este sfîrşitul întregului întuneric şi alungarea nopţii, a acelei durate iernatice în care cineva care se plimbă prin ea şi nu e atent se va împiedica.” Sălaşul aurorei este, după Gregor, „claritatea completă a vederii interioare”, iar zorii zilei alungă noaptea iernatică, dar şi „obscurităţile îngrozitoare ale spiritului nostru”. Din punct de vedere psihologic, afirmă discipola lui Jung, simbolului aurorei i se atribuie o stare de devenire interioară a acelei luminozităţi a inconştientului: „Ea nu este, ca soarele, o lumină concentrată, ci o strălucire difuză la orizont-adică în pragul conştiinţei.” Bernard Gorceix a ales ca titlul al tratatului din secolul al XIII-lea L’aurore à son lever pentru a evita confuzia cu celebrul tratat al lui Jakob Bohme Aurora oder Morgenrote im Aufgang, tradus în franceză de Louis Claude de Saint-Martin sub titlul de L’aurore naissante, iar în limba română sub titlul de Aurora sau răsăritul care se întrezăreşte. Prin faptul că identifică aurora cu prima lumină a dimineţii pascale, autorul ne reaminteşte că trăieşte în lumea reprezentărilor bisericeşti, se retrage pentru moment într-un plan secundar pentru a lăsa însăşi Sapientia Dei să ia cuvîntul: „Prin urmare nu strigaţi în public înţelepciunea în drum…, cînd un înţelept aude înţelepţii atunci el va deveni mai ştiutor şi va înţelege şi dacă el înţelege această ştiinţă atunci el o va deţine.” Este înţelepciunea care vine de la Răsărit, adică regina purtînd o coroană din razele a douăsprezece stele strălucitoare, regina regatului „fără sfîrşit pentru toţi care mă găsesc şi mă cercetează subtil, cu spirit ingenios şi persistenţă.” În timp ce primele cinci capitole se rotesc în jurul în jurul unui concept central, Sapientia Dei, ca spirit al alchimiei, următoarele şapte capitole sînt parabole care descriu trecerea continuă de la imagine la alta pentru împlinirea opusului alchimic. Marie-Louise von Frantz crede că cifra şapte a parabolelor poate fi asociată celor şapte planete şi celor şapte metale şi spiritelor lor, sau celor şapte zile ale creaţiei.

Prima parabolă este despre pămîntul negru „în care cele şapte planete şi-au prins rădăcinile”, despre norul care instaurează starea de nigredo, rezultatul primei unificări a contrariilor, a primei întîlniri între autor şi Sapientia Dei, după cum susţine Marie-Louise von Frantz, care sesizează o deosebire în descrierea lui nigredo faţă de alte parabole alchimice în faptul că autorul este mult mai puternic atins personal ieşind astfel al iveală o suferinţă neaşteptat de intensă şi o realizare a propriei obscurităţi, a celui mai adînc infern şi a umbrei morţii. Este nigredo ca revelare a incompletitudinii substanţei care are nevoie de prelucrare, este „materia care strigă după ajutorul unui om, care, ştiind şi înţelegînd, să-i salveze sufletul din tărîmul de jos.” Sînt amintite delicatele procedee alchimice prin care prea mult foc poate distruge „materia prima”, ceea ce are corespondent în practica psihologică unde scoaterea bruscă la lumină a conţinuturilor inconştiente nu duce la înţelegerea lor.

A doua parabolă (despre potop şi  moartea pe care a adus-o şi a alungat-o femeia) este tot despre Sapientia Dei, iar în plan alchimic tot despre starea de nigredo, aici înfăţişată sub forma unui potop: „Cînd cantitatea mării s-a întors către mine şi apele s-au revărsat peste chipul meu.” În sens simbolic, apele înfricoşătoare, htonice, obscure trimit la apa artei, fixatoare şi procreatoare; dar această a doua parabolă face trimitere şi la tola cu săgeţi înmuiate în sînge care înseamnă în limbaj biblic triumful şi răzbunarea lui Dumnezeu asupra duşmanilor, triumful învingătorului fiind reprezentat prin teascurile şi hambarele pline care aparţin învingătorului. Ultimele paragrafe ale parabolei sînt cu trimiteri strict alchimice la umiditate şi descompunere din care vor lua naştere perfecţiunea şi viaţa sa.

A treia parabolă este despre captivitatea babiloniană, despre porţile de bronz şi zăvoarele de fier; aceste cuvinte sînt ale profetului Isaiia şi ele spun mai departe că acel ce sparge porţile va primi „comorile neştiute şi nestemata ascunsă”. În interpretarea pe care o face Marie-Louise von Frantz, zăvoarele de fier ale captivităţii babiloniene sînt şi o trimitere la anima care este în centrul pămîntului, din punct de vedere creştin închisă chiar în infern. „Însă pentru a putea lumina oamenii ea trebuie mai întîi să fie scoasă din adîncimile infernului. Fără o participare înţelegătoare a conştiinţei inconştientul nu-şi poate exercita funcţia sa iluminatoare şi ajutătoare”, afirmă Marie-Louise von Frantz.

Următoarea parabolă este „despre credinţa filosofică, ce se bazaeză pe numărul trei”; este un capitol mai amplu care se deschide cu o parafrază directă a Crezului şi continuă cu aluzii sau trimiteri explicite la practici alchimice de purificare, de îndepărtare a celor superficiale pentru a putea participa la înălţarea promisă la rangul de „filius Dei”, după ce aluziv în capitole anterioare era văzut ca „filius philosophorum”. Concepţia Sfîntului Duh din Aurora seamănă cu ideea unei „anima mundi” prezente în materie: „Sfîntului Duh i se atribuie bunătatea – el, prin care tot ce e pămîntesc devine ceresc, şi anume de trei ori: prin faptul că el botează în rîu, în sînge şi în flăcările focului.” Toate referirile autorului tratatului la ciocnirea pămîntului cu treimea spirituală (apă, aer, foc) pot fi interpretate şi ca o opoziţie corp-spirit, bărbat-femeie. „Din punct de vedere psihologic, afirmă Marie-Louise von Frantz, este vorba de trăirea unei iluminări a inconştientului, în al cărui întuneric haotic devin perceptibile treptat un «sens» şi un centru ordonator independent de Eu, Sinele. Din ceea ce este de neînţeles se cîştigă o intuiţie «iluminatoare»”.

A cincea parabolă este despre casa comorilor pe care Înţelepciunea a construit-o pe o stîncă, o casă în care cine acută găseşte, cine cere primeşte, cine bate, aceluia i se va deschide: „Căci înţelepciunea se află la poartă şi spune: Vezi, stau în faţa uşii şi bat; dacă cineva îmi va uzi vocea şi va deschide uşa, la acela voi intra şi el va veni la mine şi voi lua masa cu el şi el cu mine.” Cei ce vor deschide casa vor găsi un izvor viu, nesecat, vor vedea întreaga splendoare a soarelui şi a lunii; pietrele unghiulare ale casei, în număr de 14, conţin forţele de bază ale întregii fundaţii (sănătatea, smerenia, sfinţenia, castitatea, forţa, victoria, credinţa, speranţa, iubirea, bunătatea, răbdarea, moderaţia, disciplina, supunerea). Această casă  pe care înţelepciunea a construit-o pe vîrf de stîncă este deschisă cu cheile împărăţiei cerului de cei douăzeci şi patru de bătrîni, este o casă a comorilor care poate fi deschisă cu patru chei, care sînt cele patru elemente, după cum scria Alphidius.

A şasea parabolă vorbeşte „despre cer şi lume şi ordonarea elementelor”, iar conţinutul principal descrie un proces alchimic de creaţie a lumii. „Filius philosophorum” coboară din nou pe pămînt şi uneşte în sine forţele superioare şi inferioare, cerul (focul, aerul şi apa) şi pămîntul. Pămîntul este identic cu Sapientia Dei care a contribuit la opera de creaţie: „Domnul m-a zidit de la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de ase fi făcut pămîntul. Nu era adîncul atunci cînd am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă” (Pilde 8, 22). Textul tratatului vorbeşte despre creaţie dar şi despre moarte, de o dizolvare a lumii şi o întoarcere la începutul ei nediferenţiat „într-o inversare stranie a Facerii, creaţia este descrisă aici ca un sfîrşit al lumii, iar sfîrşitul lumii ca o reunificare – nu dizolvare, ci contopire într-o unitate originară”, scrie Marie-Louise von Frantz. Sînt descrise simbolic, alegoric şi cele trei etape alchimice: nigredo, albedo, rubedo, dar şi comuniunea alchimistului cu cei ce locuiesc casa înţelepciunii.

Ultima parabolă este despre discuţia celui care iubeşte cu iubita sa este apropiată de Cîntarea Cîntărilor. Acest cîntec de dragoste biblic a fost interpretat de Părinţii Bisericii ca un discurs despre Biserică, fără nici un înţeles erotic; femeia neagră este echivalată de Origen cu Miriam, a doua soţie a lui Moise, dar în alchimie reprezintă stadiul de nigredo, sau luna nouă întunecată de soare. Sînt numeroase trimiteri simbolice la nestemate şi veşminte, toate trimiţînd la transformarea interioară, la trecerea pe o treaptă superioară de conştiinţă. Sînt veşminte ale fericirii şi ale bucuriei pe care le îmbracă mireasa: „Sufletul sau mireasa din textul nostru trebuie înţeles astfel ca un asemenea spirit de foc, colorant, care îi conferă mirelui ieşit din mormînt, adică corpului devenit spiritual, un veşmînt, deci culoare.”  Este un motiv care aminteşte reprezentarea antică a sufletului ca un veşmînt colorat, care învăluie lumea materială. Din perspectivă psihologică schimbul de veşminte simbolizează transformarea interioară a atitudinii sufleteşti. Această ultimă parabolă cu dese referiri la mire şi mireasă („cea mai înţeleaptă dintre fecioare”) trebuie citită ca întreg textul de altfel în litera biblică şi în cheie alchimică. Identitatea miresei cu divinitatea este neîndoielnică, iar „unio mystica” este un motiv nou şi complet altfel decît în alte texte medievale.

Tratatul Aurora consurgens nu este o scriere originală, autorul fiind mai puţin atras de o posibilă confruntare între alchimie şi creştinism , fiind mai atras de succesiunea de imagini, de embleme, totul într-o scriere de mare expresivitate şi frumuseţe; poate că este un text care nu se adresează strict nici creştinului nici alchimistului, ci se adresează celui care dincolo de literă întrezăreşte spiritul unei căutări, a unei dorinţe de realizare spirituală în care alchimia şi creştinismul contribuie deopotrivă într-o uniune mistică, într-un „mysterium coniunctionis”. Cititorul este deopotrivă fascinat de frumuseţea textului biblic, dar şi de  incursiunile în scrierile alchimice, deşi în economia textului ele nu sînt prezente în proporţii egale, referinţele scripturare fiind mai bogate, ceea ce ne îndeamnă să credem că autorul era teolog! Aurora consurgens este un text care marchează un moment important în istoria alchimiei, în zorii alchimiei europene, o sumă de teme şi structuri meditative; alchimia aducea o reflecţie coerentă şi originală asupra lumii şi istoriei sale. Alchimia elenistică propovăduia ceea ce avea să analizeze Mircea Eliade: „funcţia iniţiatică a suferinţei”, iar creştinismul avea să fie, mai mult decît orice altă religie, locul în care sacrificiul era singurul mjloc de a domina spectrul morţii. Celebrînd căsătoria contrariilor şi „misterul împreunării contrariilor” alchimia totdeauna a vorbit de un pămînt nou, de un corp nou care şterge angoasele timpului, coruperea, boala. „Din Bizanţ pînă în secolul baroc, dar de asemenea de la sf. Pavel la teosofia creştină, sîntem uimiţi de permanenţa unei operaţii identice: aceeaşi trilogie; drama în aceleaşi acte; distrugere, apoi împreunare, apoi restaurare. Moarte. Iubire. Înviere”, scrie Bernard Gorceix. Dacă Toma de Aquino este autorul tratatului Aurora consurgens, atunci a vrut să arate că Summa alchimică este pandantul celebrei Summa theologiae!