În profunzimile sale psihicul păstrează încă multe necunoscute, iar supoziţia unui materialism „fără frontiere”, după care domeniile cunoaşterii vor fi cucerite integral, rămîne simplă utopie.
Secolul al XX-lea a fost marcat de cîteva mari personalităţi care în abordarea psihicului au privit filosofia ca un partener în măsură să ofere posibilităţi de interpretare care să deschidă la rîndul lor noi perspective. Unul dintre aceşti corifei a fost Carl Gustav Jung, redescoperit publicului din Romînia în ultimele două decenii odată cu traducerea şi publicarea operei sale. Sub ochii unui public căruia traducerile în limba română i-au fost interzise, apărea o lume de o stranie frumuseţe, o lume nebănuită în care se întretăiau explicaţii venind dinspre psihologie, psihiatrie, psihologia profunzimilor, filosofie, mitologie, alchimie. Sigur aici nu se înscriu doar cărţile pe care Jung însuşi le-a rînduit în cele 20 de volume ale operei sale complete, ci şi cărţi fundamentale apărute separat, cum ar fi Amintiri, vise, reflecţii, Analiza viselor, sau de acum celebra Cartea roşie. În opera sa de a căuta noi căi de explorare a profunzimilor psihicului, C. G. Jung a avut cîţiva colaboratori statornici, ei înşişi autori de cărţi, continuatori ai operei sale. Unul dintre aceştia este Marie-Louise von Franz, considerată cel mai important colaborator al lui Jung, fondatoare a Institutului Jung din Zurich, autoare în care fondatorul psihologiei analitice avea deplină încredere de vreme ce a inclus în volumul 14/3 din opere traducerea şi comentariile făcute de Marie-Louise von Franz la Aurora consurgens, scriere atribuită lui Toma d’Aquino. De curînd, a apărut în limba română un volum semnat Marie-Louise von Franz: Dimensiuni arhetipale ale psihicului, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Jungiana”, traducere din limba germană de Walter Fotescu, 2014, 400 p.
Arhetipul nu este doar o invenţie care ar putea ascunde trecutul, dimpotrivă conţine germenele care explică trecutul, aspectele aparent întunecoase ale psihicului, în adevăr unghere nepătrunse încă. În psihologia analitică, Zeitgeist (spiritul vremurilor) este o sumă a concepţiilor şi ideilor împărtăşite de o generaţie sau perioadă istorică şi care revin în fundalul psihic al unui individ din altă epocă istorică: „Sîntem prinşi până peste cap nu doar în biografia noastră personală, ci şi în trecutul nostru colectiv, indiferent dacă observăm şi admitem acest lucru, sau nu”, notează M.-L. von Franz. Arhetipurile inconştientului colectiv se regăsesc şi în strania lume a fanteziilor mitico-religioase ale oamenilor, care se arată în gesturile şi în imaginile simbolice. În om, dar şi în colectivităţi, conştientul şi inconştientul intră în conflict, un conflict care duce la nevroze, în cazul individului, sau la crize spirituale, în cazul colectivităţilor. O astfel de criză s-a petrecut în jurul anului o mie, care nu a adus sfîrşitul lumii, dar a adus în atenţia omului problema răului, fie el Anticrist, falsul profet, îngerul decăzut. În context, este interesantă analiza unui personaj central al primelor două secole ale celui de-al doilea mileniu, Merlin, uitat de cavalerismul medieval. Goethe a văzut în Mefisto figura simbolică a lui Mercurius/Merlin, un personaj de o înţelepciune incontestabilă şi de o seducătoare ambiguitate cărora Faust nu a putut să le răspundă. Jung a scris pagini pline de tîlc despre „strigătul lui Merlin”, strigăt „pe care nimeni nu-l înţelege, arată că el continuă să trăiască într-o stare de nemântuire. În esenţă, povestea lui nu e nici astăzi încheiată şi el încă se mai află în preajmă. Se poate spune că secretul lui Merlin s-a perpetuat în alchimie şi, mai ales, în figura lui Mercurius. După care a fost preluat în psihologia mea a inconştientului şi rămîne pînă astăzi neînţeles! Căci pentru majoritatea oamenilor a trăi cu inconştientul este total incomprehensibil”.
Marie-Louise von Franz aprofundează o temă extrem de importanţă a psihologiei, a sondării inconştientului, o temă privită cu nedisimultă superioritate; este vorba despre interpretarea miturilor, basmelor, viselor şi viziunilor; ea pleacă de la un motiv mult drag lui Jung, anume povestea lui Philemon şi Baucis, despre care scrise Ovidiu în Metamorfoze. În mitul povestit de Ovidiu este un motiv arhetipal (zei care vizitează în formă deghizată pe oameni), un motiv care apare cînd o întîlnire personală cu divinitatea devine necesară. Autoarea aminteşte cîteva basme provenind din zone geografice diferite care îi susţin afirmaţia că sînt arhetipuri culturale cu o vastă arie de răspîndire/prezenţă, iar unul dintre aceste motive este cel al vizitatorului divin necunoscut. Basmul este pretutindeni înfruntarea dintre bine şi rău, alb şi negru, curaj şi laşitate, el înfăţişează o antiteză a realităţii nedefinite, confuze, în spatele cărora se află formele pure, imuabile, nemişcate, structuri de bază ale inconştientului colectiv. Amintesc aici o remarcabilă carte apărută de curînd semnată de universitarul bucureştean Lavinia Bârlogeanu: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise, Nemira; este o carte despre Umbră, despre Diavolul configurat în poveşti de viaţă şi în produse fantasmatice. Şi Marie-Louise von Franz caută să pătrundă în anumite abisuri ale răului, să înţeleagă de ce puterile întunericului tînjesc după lumina oamenilor, basmele dovedind o abordare a problemei răului cu mult mai serioasă decît sîntem tentaţi, pe nedrept, să le-o atribuim: „Ca principii fundamentale, binele şi răul descriu atât caracteristicile imaginii spirituale, masculine, a divinităţii, cât şi natura sa feminină, şi întotdeauna lucrurile care decid dacă eroul, animalul binevoitor sau vreo altă putere vor înclina balanţa de partea binelui sau nu sunt imponderabile, minuscule, dar esenţiale. Virtuţile omeneşti au aici doar o importanţă relativă, factorul decisiv îl reprezintă forţele demonice divine ale destinului.”
Marie-Louise von Franz abordează basmul ca parte a unui amplu demers de înţelegere a totalităţii umane care tinde spre realizare; sînt mai multe etape pentru a ajunge la stadiul de „homo altus”, omul interior mai mare, etape în care trebuie ajuns la conţinutul puternic al Sinelui, care este altceva decît Eul obişnuit. Sinele este nucleul personalităţii, centrul influent al semnificaţiilor, „scînteia divină din suflet”, care se odihneşte în adîncul psihicului inconştient al fiecărui om. Sinele se dobîndeşte la capătul unui dificil parcurs de individuare din care nu lipsesc mărturisirile, elucidările, transformările. Este drumul către „omul interior adevărat”, un drum dificil, ceea ce îi îngăduie autoarei, cu serioase cunoştinţe şi practici analitice, să afirme că „dezvoltarea personalităţii constituie un risc şi este tragic că tocmai demonul vocii interioare reprezintă în acelaşi timp cel mai mare pericol şi ajutorul indispensabil. De aceea, nimeni nu urmează acest drum dacă nu e constrâns din interior, dar e important ca preotul şi medicul să ştie că el există; fiindcă dacă omul nu-şi urmează vocea interioară, el decade într-o nevroză sau e chiar total distrus.” Individuarea înseamnă integrarea umbrei, asimilarea puterii interioare pe care de au Anima şi Animus, experienţa Sinelui; umbra dezvăluie trăsături ale Eului, reprimate din varii motive; Anima cuprinde trăsăturile feminine din bărbat, în vreme ce Animus desemnează trăsături specific masculine (curaj, consecvenţă, iniţiativă) prezente în comportamentul feminin; Sinele are aspectul numinosului, al superiorităţii ultime, al trăirii adevărului interior absolut. Observaţiile şi experienţele majore ale Sinelui nu trebuie să facă din crezul personal baza unei experienţe cu valabilitate universală, iar aceasta este una din marile lecţii ale lui Jung, lecţie căreia discipola sa i-a rămas credincioasă în toată analiza şi terapia practicată.
Lectura cărţii semnată de Marie-Louise von Franz nu este una facilă, dificultatea venind atît din lexicul care este în limba română în curs de constituire, cît şi din recenta familiarizare a publicului din România cu un subiect absent decenii de-a rîndul. Este lăudabil efortul autorilor originali, cît şi al traducătorilor care ne apropie de psihologia jungiană. Este unul din necesarii paşi pentru a ne apropia de înţelegerea şi definirea totalităţii umane. Opera de individuare, de cunoaştere a Sinelui, despre care scrie Marie-Louise von Franz, este un adevărat procedeu alchimic, este „mysterium coniunctionis” / misterul împreunării contrariilor.
Taguri: Carl Gustav Jung, Herald, Marie-Louise von Franz