De rerum natura. Este numele celei mai cunoscute scrieri a poetului latin Titus Lucretius Carus. Un poem cu vădite înclinaţii filosofice, o amplă meditaţie asupra vieţii şi a morţii.
Despre Lucreţiu nu se ştiu prea multe; a trăit în primul veac înainte de Cristos, a murit la 44 de ani, probabil prin sinucidere, sfîntul Ieronim punînd moartea/sinuciderea pe seama unei poveşti de dragoste care i-a tulburat minţile, în intervalele de luciditate compunînd superbul poem Despre natura lucrurilor, sau Poemul naturii cum este tradus în limba română. Cicero spunea că „Poemul lui Lucreţiu dovedeşte totodată mult geniu şi mult meşteşug.” Poemul lui Lucreţiu este scris sub influenţa filosofului grec Epicur, înţelept autentic, care a căutat prin filosofia sa să răspundă tulburătoarelor interogaţii cu valoare existenţială ale omului. Pe urmele înaintaşului său, Lucreţiu scrie despre atomii indivizibili, seminţe ale tuturor universurilor trecute sau prezente, care în căderea lor pot devia, termen tradus în latină clinamen. Stephen Greenblatt, profesor la Harvard, susţine că poemul lui Lucreţiu a generat noile preocupări ale umaniştilor care au dus la apariţia Renaşterii: Clinamen. Cum a început Renaşterea, Bucureşti, Editura Humanitas, traducere din engleză de Adina Avramescu, 2014, 376 p.
Stephen Greenblatt ne propune o ipoteză despre începutul Renaşterii sub forma unei frumoase şi captivante poveşti a redescoperirii Poemului naturii al lui Lucreţiu, căutătorul fiind fostul secretar apostolic Poggio Bracciolini. Poemul lui Lucreţiu a fost uitat o mie de ani, nu fusese iubit de creştini; poetul latin scria despre atomi, despre frumuseţea şi plăcerile lumii, suficiente motive de uitare în plin avînt al creştinismului; Greenblatt scrie că e un miracol că s-a mai păstrat o copie a poemului, mai ales într-o mânăstire, iar distrugerea lui ar fi schimbat cursul modernităţii. „În opinia mea, şi, desigur, a multor altora, după Antichitate, cultura care a adoptat îmbrăţişarea lucreţiană a frumuseţii şi plăcerii şi a promovat-o ca pe o îndeletnicire legitimă şi demnă de laudă a fost aceea a Renaşterii”, scrie profesorul american. Căutările lui Poggio Bracciolini, numit de Greenblatt chiar „căutător de cărţi”, vizau bibliotecile mânăstirilor vechi, acolo unde erau adăpostite nepreţuite cărţi şi manuscrise. Călugării erau ştiutori de carte, iar regulile monahale, şi ale lui Ioan Casian, din secolul al IV-lea, şi ale sfîntului Bernard, din secolul al VI-lea impuneau o disciplină a lecturii, pentru a nu cădea în păcatul apatiei/acedia, un soi de confuzie mentală extremă care pune stăpînire pe sine, asemenea unei umbre sinistre, ceea ce Casian numea „demonul amiezii”. Erau vremuri în care călugării transcriau cărţile care se deteriorau din pricina repetatei lor deschideri, dar în mânăstiri se refăceau cărţi, se fabrica pergament, se păstra memoria culturală a antichităţii; atunci au apărut şi blestemele împotriva celor ce furau sau nu înapoiau cartea, tocmai pentru a păstra tezaurul adăpostit între zidurile mânăstirilor. Un astfel de tezaur era adăpostit la abaţia benedictină Fulda, din Germania, acolo unde Poggio avea să descopere poemul De rerum natura al lui Lucreţiu, poem despre care Cicero spunea că unea înţelepciunea sclipitoare a filosofiei şi a ştiinţei cu o forţă poetică neobişnuită.
Poemul naturii este o scriere aparţinînd unui discipol tîrziu al lui Epicur; la vremea sa, filosoful grec, trăitor în veacul al IV-lea înainte de Cristos, înfiinţase o şcoală filosofică, Grădina, unde se filosofa pornind de la principiile înţelepciunii şi prieteniei, era un fel de cetate ideală, în care modelul tuturor „locuitorilor” era dascălul, Înţeleptul, prietenul, omul, la vremea sa Epicur, cel care va pune filosofia să răspundă întrebărilor despre lumea înconjurătoare. Lucreţiu avea să evoce dorinţa filosofului grec de a vindeca nefericita condiţie a omului, era un salvator; esenţa filosofiei sale poate fi redusă la o singură idee: tot ceea ce a existat şi tot ceea ce va exista este alcătuit din componente indestructibile, ireductibile ca mărime şi inimaginabil de numeroase, anume atomul, noţiune care a apărut în Grecia antică la Leucip şi la strălucitul său elev Democrit. Urmaşul său Epicur a evitat în explicaţiile sale folosirea unui limbaj ermetic, adresat unui cerc exclusivist, optînd pentru un discurs de largă audienţă. Duşmanii săi nu au găsit altă cale de a-l ataca decît folosind îndemnul lui Epicur de a nu ocoli plăcerea, care era însă cu totul altceva decît desfrîu şi desfătare senzuală, idee de neacceptat atît de păgîni, cît mai tîrziu şi de creştini. „Ideea esenţială, aşa cum se exprima Lucreţiu, discipolul lui Epicur, în versuri de o frumuseţe neasemuită, este să abandonăm încercarea epuizantă şi sortită eşecului de a ridica ziduri din ce în ce mai înalte şi să ne îndreptăm, în schimb, atenţia către cultivarea plăcerii”, notează Stephen Greenblatt, care în pagini admirabile descrie atmosfera intelectuală din antichitatea tîrzie, atît în Roma veche, cît şi în Alexandria Hypathiei.
După ce în vremea lui Constantin creştinismul a devenit religie de stat, atacurile împotriva doctrinei lui Epicur şi a lui Lucreţiu s-au înmulţit, noua religie propovăduind cu imensă bucurie autoflagelarea în locul plăcerii; pe acest sumbru fundal dominat de un dangăt funest, pare un miracol ca o copie a lucrării Poemul naturii să fi fost păstrată tocmai într-o mânăstire. Poggio avea vocaţie de căutător, dar şi de descoperitor; în 1416 a descoperit textul complet al lucrării lui Quintilian, Institutio Oratoria, cel mai important manual roman de oratorie şi retorică, pentru ca anul următor să elibereze un alt text „întemniţat”: T. LUCRETI CARI DE RERUM NATURA, poemul care avea să tulbure universul mental nu doar al lui Poggi, ci al Renaşterii născînde. Un poem care după spusele lui Greenblatt „adună laolaltă momente de o frumuseţe lirică intensă, meditaţii filozofice despre religie, plăcere şi moarte, şi teorii complexe despre lumea fizică, evoluţia societăţilor omeneşti, pericolele şi bucurile actului sexual, şi natura bolilor. Limbajul este adeseori încâlcit şi dificil, stilistica complexă, iar ambiţia intelectuală, în ansamblu, ţinteşte incredibil de sus.” Din „provocarea” lucreţiană trebuie amintite: alcătuirea tuturor corpurilor din particule invizibile, particule care sînt eterne, infinite, se mişcă într-un vid infinit; orice lucru este rezultatul unei abateri/clinamen, care este sursa voinţei libere; obstacolul în calea plăcerii nu este durerea, ci amăgirea; înţelegerea naturii lucrurilor generează o mirare profundă. O operă de filosofie şi un mare poem care înfăţişează „adevărata natură a lucrurilor – un număr infinit de particule indestructibile, care se ciocnesc accidental, se agaţă una de cealaltă, prind viaţă, se separă, se reproduc, mor, se recreează singure, formînd un Univers uimitor, aflat într-o continuă schimbare.” S-au făcut numeroase copii după manuscrisul trimis de Poggio lui Niccolo Niccoli, mai mult de 50 supravieţuind pînă în zilele noastre, ceea ce nu înseamnă nicicum o acceptare fără echivoc a teoriilor lucreţiene; să nu uităm furia lui Savonarola îndreptată împotriva adepţilor atomismului, dar nici propunerea de includere a cărţii De rerum natura în indexul cărţilor interzise de curia romană, propunere căreia i s-a opus cardinalul Cervini.
Circulaţia manuscrisului poemului lucreţian a adus şi primele apropieri de doctrina atomistă: Thomas Morus, Machiavelli, Montaigne, Pierre Gassendi sau Giordano Bruno sînt doar cîteva nume ilustre care pot fi invocate. Cel din urmă socotea că e uimitor să descoperi că lumea nu are limite în timp şi în spaţiu, că lucrurile mari sînt făcute din cele mici, că poţi preţui bucuriile dar nu dorinţele obsesive, că adevărurile ultime sînt abstracte şi imateriale. Arderea pe rug a Nolanului nu a însemnat şi arderea poemului lucreţian, nici nu ar mai fi fost posibilă datorită numeroaselor copii, apariţiei tiparului, dar mai ales datorită răspîndirii ideilor sale în cercuri tot mai largi; dincolo de decretele conciliului tridentin care găsea incompatibile teologia şi doctrina lui Epicur şi Lucreţiu, strălucitul astronom şi filosof Pierre Gassendi a căutat o conciliere a creştinismului cu epicurianismul. Prin descoperirea manuscrisului De rerum natura, Poggio Bracciolini a readus în gîndirea europeană nu doar un text uitat o mie de ani, ci una din sursele modernităţii; textele recuperate de umanistul florentin îi conferă un loc de onoare alături de corifeii Renaşterii. Stephen Greenblatt crede că recuperarea poemului lucreţian „a schimbat pentru totdeauna peisajul lumii”, iar cartea sa, scrisă cu măiestrie, într-un stil alert, îmbinînd în chip fericit erudiţia cu povestea, este o frumoasă istorie culturală a creşterii şi descreşterii Antichităţii şi a naşterii Renaşterii.
Taguri: Greenblatt, Humanitas, Lucrețiu, Renaştere