Cuvîntul desemnează o realitate care poate fi așezată alături de Adevăr, Înțelepciune, Tradiție. În multe tradiții, cuvîntul este prima manifestare divină a originii creației.
Primele versete din Evanghelia după Ioan ilustrează afirmația de mai sus: „La început era Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu.” Dincolo de mijloc prin excelență de comunicare verbală, cuvîntul naște sensuri, ascunde, lasă spațiu interpretării; alteori cuvîntul este pierdut și este necesară o substituire: o căutare a cuvîntului pierdut. Autoare a unor lucrări despre calea esoterică, despre concilierea opușilor, despre ritual, Sophie Perenne a publicat recent o carte despre cuvînt: La parole perdue, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Les Symboles Maconniques”, 2014, 128 p.
Cuvîntul înseamnă oralitate, vector de transmitere a patrimoniului cultural înainte de descoperirea scrisului, dar în egală măsură înseamnă și scris, fie sub forma papirusului, a pergamentului, apoi sub forma cărții, odată cu descoperirea tiparului. Scrisul nu a fost salvatorul oralității, mai întîi pentru că multe biblioteci au dispărut, apoi pentru că scrisul, în opinia lui Socrate, ucide dialogul și interpretarea. Apoi, scrisul sacralizează, „religiile cărții” impun o credință unică avînd de partea lor „cartea sacră”. Atît mitologiile, cît și religiile acordă un loc important cuvîntului creator, cuvîntul fiind prima manifestare divină la originea creației. Dacă a da nume înseamnă a crea, atunci firesc urmează interdicția, ceea ce lasă loc unui limbaj cunoscut unui grup de inițiați. A cunoaște numele poate însemna posedarea secretului unei ființe. Aici trebuie amintit răspunsul enigmatic dat de Dumnezeu cererii lui Moise: „Eu sînt Cel ce sînt”. Transcendentul rămîne îndepărtat, întîlnirea cu divinitatea fiind imposibilă, între Transcendent și om separarea fiind totală. Totuși religiile lasă loc restabilirii comunicării, Divinitatea incomprehensibilă „păstrînd întregul mister”, după spusa lui Origen. Ritualurile masonice au ales să desemneze trancendența prin acronimul Marele Arhitect al Universului, nume inefabil sub care adepții diverselor confesiuni se pot regăsi. Cuvîntul pierdut invocat în ritualul maestrului este îndemn la căutare, iar căutarea este în inima parcursului masonic, care începînd cu inițierea este un parcurs al spiritualizării.
Sophie Perenne întreabă de ce Hiram preferă moartea transmiterii cunoștințelor sale; de ce a ales să rămînă singurul depozitar al cunoașterii ce îi conferă putere? Poate că piederea maestrului îi condamnă pe companioni la libertate, colaborare și responsabilitate. Hiram se întrupează într-un alt maestru, iar cuvîntul nu poate fi decît substituit. Cunoștințele lui Hiram au fost regăsite, transmiterea lor ține de procesul inițiatic, iar maestrul nu poate decît să le sugereze prin simboluri, parabole, mituri și ritualuri. Spiritul lui Hiram se transmite prin ridicarea calfei la gradul de maestru, iar în camera de mijloc maeștrii sînt „înlocuitori” ai lui Hiram, răspunzători de pierderea cuvîntului, de reinventarea lui, o reinventare posibilă prin interpretare, prin confruntare, prin respectarea tradiției. Totdeauna aceeași, tradiția este recreare în continuitate; astfel, masoneria este o alternanță a pierderii și recuperării cuvîntului, afirmă Sophie Perenne. Pierderea cuvîntului este o temă care revine pe parcursul mai multor garde ale Ritului Scotian Antic și Acceptat. Cînd Dumnezeu i s-a relevat lui Moise pe muntele Horeb spunînd „Eu sînt Cel ce sînt”, Dumnezeu nu a afirmat doar că este Ființa supremă, ci că este esența absolută identică cu existența sa. Redescoperirea puterii creatoare a cuvîntului este piatra fondatoare a unei autentice fraternități universale.
Taguri: Maison de Vie, Perenne, simboluri