E o interminabilă discuție asupra surselor religioase ale ritualurilor masonice. Cei mai puțin deprinși cu cartea, din păcate prea mulți, care-și ascund neștiința afișînd însemne acolo unde nu trebuie, se cantonează în ahicunoscuta dogmă că masoneria nu este o religie și că se adresează bărbaților aparținînd tuturor confesiunilor.
Parțial adevărat. De ce parțial? Pentru că ritualurile sînt impregnate de referințe biblice, pentru că părinții fondatori erau clerici, pentru că mult citatele, puțin cititele!, Regius și Cooke fac trimiteri la Evanghelii, Jean Solis afirmă dincolo de orice echivoc: „Mi se pare totdeauna uimitor că trebuie să repet această evidență istorică și non discutabilă: francmasoneria este fiica creștinismului”. Sînt primele rînduri ale recentei sale cărți Les références bibliques dans la franc-maçonnerie, Editions de la Hutte, Cadix, 2015, 368 p.
Jean Solis insistă asupra cîtorva aspecte istorice care ar lămuri starea reală a lucrurilor: masoneria modernă este opera unor britanici creștini, care aparțineau diverselor ramuri protestante; la începutul veacului al XVIII-lea „universul” masonic cuprindea doar creștini, acceptarea evreilor făcîndu-se în secolul al XIX-lea, iar a musulmanilor în secolul al XX-lea; toleranța religioasă era mai mult un gen de latitudinarism destinat să concilieze mai curînd disputele privind mișcările reformatoare în sînul creștinismului. De aceea este necesar să se distingă net între istorie și legendă; dacă Anderson l-a considerat pe Adam primul mason, să înțelegem că este o metaforă. Cînd lumea masonică și-a deschis orizontul, fraternitatea a primit în rîndurile sale diverse componente religioase și culturale într-un spirit de deschidere și de iubire, un spirit cristic în profunzimea sa. În acest context ateismul practicat de unele obediențe este de neînțeles și contrar spiritului tutelar al instituției, dar cum spunea Bruno Etienne fiecare este liber să se înșele de bună voie. Tot dintr-o defectuoasă înțelegere a toleranței, și-a facut loc noțiunea de solstițiu, cînd atît vara cît și iarna masonii se reunesc pentru sărbătorile sf. Ioan.
O discutie mai amplă este despre relativismul cultural care nu este un rău în sine pe plan inițiatic sau spiritual. Jean Solis nu pledează pentru o difuzie care ar șterge orice particularitate, dar nici nu împărtășește teoria lui Levi-Strauss care generalizează sistemul arhetipal occidental la toate culturile; nu există un arhetip absolut în materie de simbolism ceea ce explică apariția în unele ritualuri a unor elemente de identitate locală: „astfel francmasoneria poate și trebuie să primească căutători sinceri ai tuturor orizonturilor culturale, dar fără a confunda harta și teritoriul, fiindcă există riscul de a deveni și mai disfuncțională decît este în momentul în care scriu aceste rînduri.”
Jean Solis aduce un meritat elogiu cercetărilor profesorului și masonului francez Bruno Etienne, cel care a introdus masoneria în cîmpul de explorări al antropologiei fenomenului religios, definind modelul postulant al trifuncționalității în sînul unei comunități: mitem, ritem, doxem. Mitemul este ansamblul miturilor fondatoare; pentru masonerie mitemul este creștin, dar el integrează și aspecte din cabală, gnosticism, rosicrucianism; mitemul este intangibil, imuabil. Ritemul este punerea în scenă a mitemului prin mijloace rituale; ritemul evoluează, se îmbogățește fără a se îndepărta de mitem; riturile masonice se modifică în mod constant, păstrînd totdeauna integritatea mitemului, „cel mai mic denominator comun”. Doxema este ansamblul regulilor temporale ale comunității și interpretările fluctuante ale mitemurilor după loc și epocă, ea evoluează garantînd supraviețuirea comunității în timp.
După acest excurs teoretic, Jean Solis ilustrează aspecte și momente ale ritualurilor gradelor din loja simbolică și din „gradele înalte” cu ample citate din Biblie. Sînt ilustrate Ritul Scoțian Antic și Acceptat, Ritul Scoțian Rectificat, Ritul Francez, Ritul Emulation, Ritul York, Ritul „Standard” Scoțian. Am ales ca semn al prețuirii efortului lui Jean Solis un text care rezumă îndatoririle maestrului venerabil; este un text de o neasemuită frumusețe poetică si deschidere vizionară: „La rîul Babilonului, acolo am șezut și am plîns, cînd ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atîrnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cîntare, zicînd: „Cîntați-ne nouă din cîntările Sionului!”. Cum sa cîntăm cîntarea Domnului în pămînt străin? De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele” (Psalmul 136, 1-6).
Fără a se prezenta ca un tratat de simbolism sau o încercare istorică asupra evoluției ritualurilor, cartea lui Jean Solis este un prețios instrument de studiu pentru cei interesați de învățătura ritualurilor impregnate de înțelepciunea biblică. Este o carte care va da subiecte de meditație celor cantonați în platitudini și care visează doar la ziua cînd trecînd de coloanele Jakin și Booz se vor așeza pe Tronul lui Solomon…
Taguri: Biblia, Jean Solis, La Hutte, masonerie