Născut în Thuringia, în 1260, Meister Eckhart a făcut studii la Koln, a intrat în noviciat dominican la Erfurt, a fost lector al Sentențelor la Paris, maestru în teologie al Universității din Paris, vicar în Thuringia; a ocupat diferite demnități ecleziastice la Braunschweig, Dortmund, Groningen, Strasbourg.
Predicile sale erau ascultate și admirate de credincioși, ceea ce a atras și antipatia unor ierarhi, cel mai vehement arătîndu-se Henric al II-lea de Vineburg, arhiepiscopul de Koln. Lui Eckhart i se intentează proces, fiind acuzat de erezie. Într-o scrisoare din 26 septembrie 1326, Meister Eckhart se apără, afirmînd printre altele: „Mă pot, într-adevăr înșela, dar eretic nu pot fi, căci greșeala e o chestiune de inteligență, iar erezia ține de voință.” La 27 martie 1329, prin bula In agro dominico, papa Ioan al XXII-lea condamnă șapte propoziții ca fiind eretice, iar alte unsprezece suspecte de erezie; Eckhart nu mai află verdictul curiei romane, murise cu cîteva luni înainte. Fusese primul proces doctrinal intentat unui maestru în teologie din ordinul Predicatorilor. Învățătura sa a fost dusă mai departe de discipolii săi, Johannes Tauler și Heinrich Suso.
Eckhart este moștenitorul tradiției începute de Albert cel Mare; este un Predicator desăvîrșit, și la fel ca Dietrich din Freiburg este Lesesmeister și Lebenmeister, lectura, predica și viața îmbinîndu-se în chip indestructibil. Nu ne propun aici să prezentăm, fie și succint, opera marelui teolog și predicator dominican, dar cîteva precizări sînt necesare. Eckhart a vrut să arate unitatea profundă a scrierilor sale intenționînd să le grupeze astfel: o axiomatizare a cunoașterii teologice (Cartea propozițiilor), o lectură meditativă a Scripturii (Cartea expunerilor), o cercetare practică a sensului credinței în discuția universitară și în predicarea religioasă (Cartea întrebărilor și Carteapredicilor).
De ce acum și aici aceste rînduri despre Meister Eckhart? Am ezitat ceva timp înainte de a scrie acest articol. Am mai scris despre opera teologului renan, despre cărțile pe care i le-au consacrat Alain de Libera sau Marie-Anne Vannier. Aceste rînduri sînt prilejuite de o carte apărută la început de mai, Alain Lejeune, Le message initiatique de Maître Eckhart, Paris, éditions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques„, 2015, 126 p. Încercarea autorului este de a ne prezenta fragmente din scrierile teologului dominican în care pot fi sesizate similitudini cu inițierea masonică și parcursul primelor trei grade
. Exercițiul în sine este ușor forțat, dar observațiile noastre sînt deasupra operei lui Eckhart; pot fi sfaturi și îndemnuri care se potrivesc învățăturii masonice și în scrierile sfinților părinți, fără ca prin aceasta ei să devină protopărinți ai unei instituții născute acum trei veacuri. Într-o succesiune ce respectă ritualul, Alain Lejeune enumeră proba sub bandou, șederea în cabinetul de reflecție, intrarea în templu și probele de aer, apă și foc, tăcerea ucenicului, gradul de companion, gradul de maestru, acțiunea inițiatică, iar aceste secțiuni sînt ilustrate cu fragmente din scrierile eckhartiene și cu imagini reprezentînd basoreliefuri și sculpturi din catedrale gotice.
„Există două moduri de a fi. Unul, este pura ființă substanțială după Dumnezeire, altul, ființa personală. Amîndouă nu sînt decît o singură substanță. Fiind, după umanitatea mea, de aceeași fire cu Cristos, eu sînt unit cu ființa lui personală în așa fel încît, prin har, eu sînt unul cu el în ființa personală, sînt chiar această ființă personală.”
„Acela care încă se înalță și sporește în har și în lumină, acela n-a ajuns în Dumnezeu. Dumnezeu nu este o lumină care crește; sporind trebuie să ajungi în El. În timpul înaintării nu vezi nimic din Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să fie văzut, trebuie să ajungi într-o Lumină care este însuși Dumnezeu. Atîta timp cît sîntem în urcuș, nu sîntem în Dumnezeu.”
„Sărăcia cu duhul înseamnă ca omul să fie într-o asemenea măsură eliberat de Dumnezeu și de lucrările Lui, încît Dumnezeu, dacă vrea să lucreze în suflet, să devină el însuși locul unde vrea să lucreze. Căci găsindu-l pe om atît de sărac, Dumnezeu își face propria lucrare, iar omul îl suportă pe Dumnezeu în Dumnezeu; Dumnezeu este locul propriilor lui lucrări prin faptul că Dumnezeu lucrează în Sine însuși. Aici, în această sărăcie, omul regăsește Ființa eternă care a fost, care este acum și va rămîne pentru totdeauna.”
„Nu trebuie să acționăm în vederea vreunei recompense, nici să avem, cel mai puțin pe lumea asta, în vedere ceea ce vom cîștiga sau vom primi, ci doar a iubirii de virtute.”
„Plenitudinea atinge toate extremitățile și nu lipsește nicăieri; are lărgime și lungime, înălțime și adîncime. Dacă ar avea înălțimea, dar nu lărgimea, nici lungimea, nici adîncimea, nu ar fi mulțumitoare.”
Fragmentele de mai sus sînt din predici ale lui Meister Eckhart, din lucrări traduse în limba română; nu stiu dacă sînt și în cartea lui Alain Lejeune, oricum maniera sa de a cita, doar prin menționarea paginii, este defectuoasă, cel puțin cînd e vorba de predici, care sînt numerotate.
Trăim într-o lume ușor debusolată, o lume a inflației de maeștri, de inițiați și inițieri. Cui folosește să scrii că „Meister Eckhart se înscrie într-o tradiție inițiatică ale cărei ramificații se întind din Egiptul faraonic pînă în vechea Indie”? Cartea lui Alain Lejeune are un singur merit, acela de a aduce în atenție numele și fragmentele din scrierile unui teolog și mistic renan, altminteri cunoscute în cercuri restrînse. Să ne încredem că vom vedea sporind numărul cititorilor lui Meister Eckhart!
Taguri: Alain Lejeune, Eckhart, iniţiere