Filosofii din vechea Eladă identificau limbajul rațiunii cu limba greacă. Aristotel elabora o listă de zece categorii pe baza categoriilor gramaticale ale limbii grecești; pentru filosofii greci gîndirea, discursul era logos; vorbitorii altor limbi erau barbaroi. Nimeni nu neagă că limba greacă este o limbă filosofică prin excelență, o limbă în care s-au exprimat strălucit logos-ul și mythos-ul, imaginile, conceptele, teoriile, simbolurile, categoriile și alegoriile.
În timp s-a conturat ideea că dacă limba greacă este cea care numește Ființa, raporturile omului cu Dumnezeu au fost înscrise în ebraică, o limbă care cel puțin la începuturi nu a fost una a formalizării sau abstractizării; mai puțin a corpului filosofic sau științific, ebraica era mai curînd o limbă a revelației și a profeției, era mai aproape de povestire și metaforă, decît de noțiuni și categorii, bogată în termeni concreți, săracă în abstracții.
Cuvîntul revelat se adresează cuiva, în Biblie cuvîntul nu este solitar, totdeauna va exista o ureche pentru a-l asculta, un spirit pentru a discerne sensurile. Cuvîntul revelat are deopotrivă un adresant și o referință la lume, revelația fiind un cuvînt care ascunde comori de înțelepciune și care poate fi imediat înțeleasă. Oferită cititorului scriitura capătă o anumită autonomie, o existență independentă care o deschide către noi interpretări, către dezvoltări ulterioare. Filosofia iudaică s-a afirmat într-o frumoasă confruntare mai întîi cu curentele de gîndire elenistică, apoi cu cultura arabă. „Luminile iudaismului”, cum numea Maurice-Ruben Hayoun efervescenta activitate intelectuală care a dat naștere speculației filosofice expusă în frumoase creații literare, acoperă 15 secole, din care perioada cea mai fecundă este marcată la un capăt de Moise Maimonide, iar la celălalt de Moise Mendelssohn; sînt Luminile de la Cordoba la Berlin, exprimate mai întîi în limba ebraică și de asemenea în iudeo-arabă, pentru a atinge apogeul în limba germană.
Religia poporului lui Israel este de esență biblico-talmudică, doctorii Legii interpretînd prescripțiile biblice cu ajutorul unei hermeneutici proprii; în același timp religia biblico-talmudică nu distingea net între aspectul religios propriu-zis și aspectul etic sau moral. Fundamental, este vorba despre supunerea omului în fața voinței divine, despre atotputernicia Dumnezeului creator al cerurilor și al pămîntului și al providenței care îmbrățișează spațiile și oamenii. Curentul cabalistic practic, scrieri non-teoretice ale misticii evreiești, urmărea să consolideze aspectul moral al tradiției iudaice. Una din personalitățile care ilustrează acest curent este Moise Cordovero, un mare cabalist al secolului al XVI-lea, discipol al lui Solomon Alcabeț și al lui Iosif Caro, la rîndul lui profesor al lui Isaac Luria. În buna tradiție de a oferi cititorilor români opere fundamentale ale culturii lumii, ale spiritualității și tradiției, Editura Herald propune o carte a lui Moise Cordovero: Palmierul Deborei (Tomer Dvora), traducere din limba ebraică, prefață și note de Lucian-Zeev Herșcovici, 2015, 160 p. Moise Cordovero (1522-1570) a fost un respectat cabalist cunoscut îndeosebi pentru lucrarea Pardes Rimonim (Grădina rodiilor), considerată una dintre cele mai profunde scrieri ale misticii cabalistice, Cabala fiind văzută ca un sistem teosofic, cu un simbolism bine orînduit în jurul lui En sof, principiul divin infinit și ocult. În Palmierul Deborei, Moise Cordovero se adresează evreului pios într-un limbaj simplu pentru a-i cere să imite diferitele niveluri de divinitate, fiind prima lucrare care făcea legătura între simbolismul Cabalei și comportamentul etic de fiecare zi al omului.
Tradiția iudaică a exprimat totdeauna noțiunea de alianță între Dumnezeu și om (Avraam, David) în termeni care descriu relația de uniune și fidelitate în sînul unei căsnicii; iată cum Dumnezeu își mustră poporul pentru necredința sa: „Du-te iarăși și iubește o femeie îndrăgită de un prieten, și totuși desfrînată, așa precum Domnul iubește pe fiii lui Israel, deși ei se întorc spre dumnezei străini și iubesc turtele de struguri” (Osea 3,1). Exegeții au interpretat aceste versete ca expresie a unirii lui Dumnezeu cu un popor care nu i-a fost totdeauna fidel. Dar textele profetice aveau să aducă în discuție un subiect sensibil, dar capital, cel al heteronomiei moralei : dacă legea divină determină totul, cum mai putem vorbi despre o etică umană? Cum poate prospera etica în general la umbra legalismului iudaic, se întreabă Maurice-Ruben Hayoun, adaugînd că un prim răpuns este dat de textele tîrzii ale literaturii biblice, literatura sapiențială, Proverbe, Ecclesiaticul, Cartea lui Iov. În Iezechiel, captivii în Babilon se cred nedreptățiți de Dumnezeu, copiii plătind păcatele părinților („Părinții au mîncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții?”); cei exilați sînt corectați: „Dar voi ziceți: Calea Domnului nu este dreaptă. Ascultați, casa lui Israel: Oare calea Mea nu este dreaptă, sau nu sînt drepte căile voastre?” Cu textele amintite devin pregnante chestiunile de morală, drepturile individului, este pus în discuție modul de gîndire devenit caduc.
Palmierul Deborei este tocmai o încercare de a-l reapropia pe om de morala pe care i-o inspiră divinitatea: „Omul drept îl va imita pe Creatorul său și astfel va ajunge la secretul Înfățișării Divine, la chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Pledoaria lui Moise Cordovero este pentru asemănarea nu doar la chip, ci cu precădere la fapte, propriu omului fiindu-i să imite faptele sefirei Keter (Coroana), cele treisprezece atribute ale Milei Supreme amintite în cartea profetului Mikha/Miheia. Tradiția biblică face loc atît transcendenței cît și imanenței, omul fiind invitat la a-l imita pe Creator știind că nu poate atinge înălțimea divinului, dar i se sugerează că îi sînt necesare cîteva însușiri: modestia, asemănarea cugetării omului cu Înțelepciunea Coroanei Supreme, bunăvoința, respingerea neadevărurilor, privirea binelui, rostirea binelui, chipul luminos; toate acestea îl vor pe om să privească cu respect întreaga creație și să recunoască măreția Creatorului.
Imitarea diferitelor niveluri ale divinității trimite la cele zece sefiroturi care dezvăluie ritmul fundamental al întregii Creații: Keter/ Coroana, Chokhma/ Înțelepciunea pozitivă, Bina/ Inteligența, Ghedula/ Generozitatea, Ghevura/ Puterea, Tiferet/ Frumusețea, Nețach/ Ultima îndurare, Hod/ Splendoarea, Țedek/ Dreptatea, Malkhut/ Regalitatea. Arborele sefirotic este transcrierea mistică a idealului filosofic care constă în împlinirea conjuncției cu intelectul agent; în doctrina cabalistică aspectul iudeo-etic este net fortificat pentru că sefiroturile au un nume și îmbracă un simbolism religios. Într-o optică mai raționalistă întreaga tradiție care i-a urmat lui Maimonide, autorul celebrei cărți Calăuza rătăciților, a dezvoltat un gen de etică a adevărului aliată cu o practicare a binelui. Epoca lui Moise Cordovero este una a primatului etic, ceea ce nu exclude căutările în zona teoriei cunoașterii. Rînd pe rînd, Moise Cordovero se întreabă „cum se va obișnui un om să se pregătească de a cunoaște atributul…?” enumerînd atributele și îndemnînd omul să urmeze o cale a moralei care să-l apropie de chipul și asemănarea Creatorului: „Omul trebuie să se comporte așa cum este nevoie la timpul respectiv; vreau să spun: el trebuie să știe care sefira domină la un moment dat și să își lege propria lui persoană de ea, să aleagă modul său de adaptare față de atributul dominant.” Așadar, omul desăvîrșit este cel care a contopit gîndirea, vorbirea și fapta, el rămînînd „credincios luminii sefirei dominante”.
Palmierul Deborei este un tratat de etică, o imitatio Dei, care expune principiile unei conduite ideale pornind de la modelul oferit de cele zece sefiroturi în care se manifestă divinitatea în lume și după imaginea cărora trebuie omul să acționeze. Umilința este cea mai înaltă virtute, căci ea eliberează inteligența de constrîngeri care sînt obstacole în descoperirea adevărului, fiind echivalentă în om cu prima sefira, Existența Originară Indefinită. Postulatul teologico-filosofic care susține ansamblul dezvoltărilor este existența unei simetrii structurale între organismul divin al sefiroturilor și organismul fizico-psihologic al omului. Lectură plăcută și instructivă, deschizătoare către un teritoriu mai puțin cunoscut, Palmierul Deborei sperăm să fie un pas către o traducere a unei alte cărți a lui Moise Cordovero, Pardes Rimonim. Un cuvînt de mulțumire se cuvine adresat și lui Lucian-Zeev Herșcovici, autorul unei traduceri clare, care a păstrat indicațiile și denumirile din Biblia ebraică, a scris o prefață care introduce cititorul în lumea cabaliștilor medievali și a semnat note lămuritoare care însoțesc traducerea. Editura Herald adaugă prin această nouă carte încă o bornă care marchează parcursul căutătorilor de comori spirituale.