Visul a fost dintotdeauna un mijloc prin care oamenilor le erau transmise revelații sau intuiții profetice. Biblia, cu precădere Vechiul Testament, menționează astfel de experiențe numite viziuni sau vise, care îi tulburau pe cei care nu puteau înțelege sensul lor.
Iosif și Daniel erau considerați doi eminenți interpreți ai viselor, iar ei vedeau în această putere un dar de la Dumnezeu. În Vechiul Testament sînt amintite peste 40 de vise, cele mai cunoscute fiind: visul trimis de Yahve, visul lui Iacob cu scara, visul paharnicului și al pitarului lui Faraon, visele lui Nabuconodosor. În Biblie, visele reprezintă evenimente care urmează să se petreacă, ele sînt simbolice și au nevoie de interpretare, rareori semnificația lor fiind limpede, așa cum este visul lui Iacob, cînd în vis îi apare scara pe care urcă si coboară îngerii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi făgăduiește lui și urmașilor lui pămîntul pe care dormea. Iov amintește oamenilor că Dumnezeu „vorbește în vis, în vedeniile nopții, atunci cînd somnul se lasă peste oameni și cînd ei dorm în așternuturile lor. Atunci El dă înștiințări oamenilor și-i cutremură cu arătările Sale” (Iov 33, 15-16). Dar Biblia are și numeroase interdicții de a da crezare viselor: „Căci terafimii rostesc cuvinte deșarte, vrăjitorii au vedenii mincinoase și spun visuri amăgitoare și mîngîieri deșarte” (Zaharia 10, 2) sau „Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel ce se prinde de umbră și aleargă după vînt, așa este și cel care crede visurilor” (IsusSirah 34, 1-2). Atitudinea față de vise a fost diferită dintr-un început; alături de cei care le interpretau și le luau în serios erau cei neîncrezători în presupusele „dezvăluiri” pe care le fac visele; ca totdeauna, la mijloc a fost și o poziție neutră, care susținea încă din vechime că „un vis neinterpretat este ca o literă necitită”. Încă din Vechiul Testament s-a facut o distincție între vedenia clară și visul interpretabil, între visio și somnium, distincție pe care o va prelua și creștinismul care va respinge nălucirile în stare de veghe, amintind un gînd din Ecclesiastul: „din mulțimea grijilor se nasc visele și deșertăciunile din prea multe cuvinte”.
În timpurile moderne, lucrările lui Sigmund Freud (Interpretarea viselor) și Carl Gustav Jung (Analiza viselor), dincolo de diferențele punctelor lor de vedere, au redeschis discuția asupra simbolurilor onirice, asupra visului în general, văzute nu doar ca mijloc de a interpreta istoria personală a subiectului, ci și drept chei pentru înțelegerea unor caracteristici culturale rămase necunoscute. Lucrărilor fundamentale despre vise și interpretarea lor, traduse în limba română, li s-a adăugat de curînd una semnată de Marie-Louise von Franz: Visele și moartea. Ce ne spun visele muribunzilor, traducere din limba germană Anca Bodogae, studiu introductiv Lavinia Bârlogeanu, editura Nemira, colecția „Philemon”, București, 2015, 224 p. Colaboratoare apropiată a lui Carl Gustav Jung, Marie-Louise von Franz este cunoscută pentru lucrările sale despre dimensiunile arhetipale ale psihicului, despre vise, despre animus și anima, despre psihic și materie, despre textul Auroraconsurgens, atribuit lui Toma d’Aquino.
Visele și moartea nu este o scriere despre moarte, după cum nu este nici un îndreptar de interpretare a viselor; este o carte în care se întîlnesc armonios simbolismul viselor, tradițiile alchimică și gnostică și psihologia profunzimilor. De vreme ce este acceptată ideea că miturile, legendele, viziunile, religiile își au rădăcinile în straturile profunde ale psihicului, interpretarea analitică a viselor poate contribui la descifrarea unei alte realități a gîndirii simbolice. Marie-Louise von Franz abordează cu precădere visele muribunzilor, vise în care moartea se anunță în mod clar, în interpretarea lor folosind simbolistica ritualului egiptean al morților și simbolistica alchimică. Una din problemele dezbătute de teologi, dar prezentă și în tratatele de alchimie, este învierea nu în trup, ci în spirit, și propria reprezentare a vieții după moarte și identificarea omului cu propriul corp. În credințele vechi „se manifestă dorința de a vedea mortul păstrîndu-și întreaga individualitate„, dar enunțul învierii trupului este un enunț simbolic, iar o interpretare simbolică a continuării individualității o găsim la Origen, iar mai tîrziu la C.G. Jung. Scriind despre corp, moarte și înviere, Marie-Louise von Franz face trimitere la cunoscutul mit egiptean al lui Osiris despre care vechi texte egiptene spun: „O, rege Osiris, tu ai plecat (dar) vei reveni,/ Tu ai adormit (dar) te vei trezi”; Osiris este resuscitat ca „persoană spirituală” și devine model al tuturor celor care speră să înfrîngă moartea. „Mormîntul lui Osiris este, în concepția vechiului Egipt și a primilor alchimiști, locul misterios unde, din cadavrul mortului, se recreează o nouă viață, un proces care, în același timp, repetă cumva însuși procesul creării lumii”, scrie von Franz accentuînd că învierea nu era simplă readucere la viață, ci o nouă creație avînd ca punct de origine vechiul trup.
Marie-Louise von Franz reia un vis relatat de Edward Edinger în cartea Ego și arhetip în care un pacient muribund visează un om verde, în care analistul american vede un spirit al vegetației, un „rege al lunii mai”; în tradiția alchimică, pomul este un simbol al lui opus alchemicus, „el simbolizează procesul de individuare, adică o creștere interioară continuă spre o conștiință superioară, în timpul căreia omul percepe fără încetare noi surse de «lumină».” C.G. Jung scria că în istoria simbolurilor pomul este descris ca drum și creștere spre ceea ce este imuabil care rezultă din unirea contrariilor, iar von Franz interpretează prezența florii în tradiții religioase larg răspîndite ca „o reprezentare a sufletului eliberat din corpul brut material și, de aceea, adesea, reprezentarea unei forme de existență a sufletului după moarte.”
Puține figurări alchimice au captat într-atît și au sedus imaginația la fel cum a făcut-o faimoasa „coincidență a opușilor”/ coincidentiaoppositorum, despre care Jung (MysteriumConiunctionis) spunea pe bună dreptate că rămîne un mister. Nici un raționament nu ar putea da seamă de această stranie uniune, condiție a unei unități superioare paradoxale, Rebis. În și prin moarte (Nigredo) cei doi parteneri ai întîlnirii amoroase dar funebre își pregătesc ceasul comun al gloriei. Jung însuși a trăit nunta sfîntă/ hierosgamos, care este și o „nuntă în moarte”, consemnînd trăirile între viață și moarte în Amintiri, vise, reflecții. Excelentă cunoscătoare a tratatului AuroraConsurgens, Marie-Louise von Franz consideră că acesta își are originea în interpretarea tomistă a CîntăriiCîntărilor, din perspectivă alchimică „o conciliere fără întoarcere a opușilor sufletești, o eliberare de orice închidere în sine însuși și o intrare extatică într-o stare de totalitate divină.”
În cartea sa, Marie-Louise von Franz face numeroase referiri la textul alchimic Comarios care îi este ghid, alături de interpretările pshihanalitice, în înțelegerea viselor în care întîlnim reprezentările morții ca alteritate, figuri masculine, figuri feminine, animale sau personaje mitologice. Uneori, căutătorii, inițiații, alchimiștii întîlnesc Sinele, care inițial poate apărea ca dușman fatal al adeptului, poate evidenția trăsăturile negative ale primei ciocniri nepregătite cu inconștientul. „Sinistrul celălalt” nu este altcineva decît Sinele. Același tratat Comarios, ca și alte surse alchimice, are printre temele sale „încercarea” substanțelor în foc și nașterea copilului „din trupul matern al focului”, motiv pe care analiștii îl identifică în vise, dar unde focul apare de cele mai multe ori ca distrugător al vieții vegetale, or Marie-Louise von Franz arată că are și o altă semnificație, așa cum arăta alchimistul grec Zosima: „Psihicul este natura la origini, divină și arzătoare; cu ea interacționează spiritul și o salvează și o purifică prin foc dacă este supravegheată potrivit regulilor artei.” Sigur, sînt deosebiri între semnifiacția focului pentru vizionar și rolul focului în experiența morții, la fel cum focul ca pedeapsă se deosebeste de focul subtil, spiritual, care nu arde. „În opinia mea, subliniază Marie-Louise von Franz, simbolismul alchimic al focului trimite la o intensitate a energiei care caracterizează psihicul liber în fața corpului. Ne putem închipui că, în procesul morții, această parte neîncarnată a psihicului extrage toată energia părții încarnate și astfel atinge cea mai înaltă intensitate.” Plutarh descria sufletele mortilor ca fiind înconjurate de o bulă sau un văl ca o flacără, unele erau învăluite în lumina pură a lunii pline, altele însă erau decolorate și palide.
Filosofii antici au descris omul ca fiind microcosmos care posedă spirit și rațiune, corp divin și corp muritor, ca nous apropiat de aștrii ficși, ca logos corespunde lui Saturn, iar partea irațională corespunde lui Marte (pasiunile), lui Mercur (elocința), Lunei (viața vegetativă) și Soarelui (percepția). Paracelsus va duce mai departe tradiția apuseană a corpului subtil, va vorbi despre un „corp transfigurat”, secretul „care a fost ascuns dintotdeauna”. Este omul contemporan capabil să treacă de la materialitatea bruta la psihismul pur? În ciuda pașilor semnificativi ai psihologiei profunzimilor, probabil mai puțin decît omul altor epoci. Alchimistul Gerhard Dorn descria o fereastră ca fenestra aeternitatis prin care adeptul opus-ului era eliberat de chingile materialității, dar drumul spre lumină este încă iluzoriu și nesigur, iar visul în care apare un drum strălucitor este unul premonitoriu…
Cartea scrisă de Marie-Louise von Franz arată că inconștientul pregătește conștiința pentru o transformare profundă pe care omul încă nu o poate reprezenta, pentru că „rațiunea noastră e înconjurată de peste tot de mistere de nepătruns”, iar visele se împletesc în figuri magice care reconfigurează țesătura fascinantă a lumii gîndului…
Taguri: Carl Gustav Jung, Marie-Louise von Franz, moarte, vise