Antonie nu a părăsit Tebaida decît de două ori, pentru a încuraja creștinii din Alexandria persecutați de Maximin și pentru a interveni contra arianismului; a petrecut 80 de ani în deșert, luptînd cu diavolul și cu demonii.
Stau mărturie însemnările lui Atanasie folosite din plin de Flaubert în descrierea chinuitoarei nopți, de la crepuscul la revărsatul zorilor, care constituie substanța poemului în proză Ispitirea sfîntului Anton. În întunecimea nopții Anton meditează asupra vieții sale jalnice de „martiriu continuu”; departe de lume, în mica și modesta sa colibă simte cum se întinde o umbră pe pămînt: „E Diavolul, care stă sprijinit în coate de acoperișul colibei, adăpostind sub cele două aripi ale sale – ca un liliac ce și-ar alăpta puii – cele Șapte Păcate Capitale, ale caror capete schimonosite se zăresc nedeslușit.” În vremea lui Anton, numărul păcatelor sau al gîndurilor era opt: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia; ulterior, Grigorie cel Mare înlocuiește acedia cu inuidia și scoate trufia din lista celor opt; pentru primii monahi faptul că aceste gînduri ne tulbură nu ține de noi, dar faptul că pot veni mai devreme sau mai tîrziu ori că stîrnesc sau nu patimi ține de noi. În lunga noapte a ispitirii, Anton se crede în Alexandria, vede Farul și porturile, palatele ptolemeilor, Museumul, Timoniumul, cetele de călugări răzvrătiți din Tebaida care se răzbună pe lux, rup carți căci nu știu să citească; apoi întîlnește părinții din Sinodul de la Niceea, Constantin îi pune diadema pe frunte, participă la un ospăt fastuos cu Nabuconodosor, apoi dintr-o dată … liniște … în jurul său. Dar demonii revin și în fața colibei se înfățișează în întreaga-i splendoare Regina din Saba:
Ah! frumosule ermit! frumosule ermit! sînt la capătul puterilor! Noaptea plîngeam cu fața la perete. În cele din urmă lacrimile mele au făcut două mici găuri în mozaic, ca bălțile de apă de mare pe stînci, căci te iubesc! O, da, nespus! Pari trist; din pricină că îți părăsești coliba? Eu am părăsit totul pentru tine, chiar și pe regele Solomon care, oricum era foarte înțelept …
Cum? deci nici bogată, nici cochetă, nici iubăreață, nu mă vrei? Toate cele pe care le-ai întîlnit pînă acum, de la tîrfa ce sta la colțul străzii și cînta sub felinar, pînă la patriciana tolănită în litieră printre petale de trandafiri, toate formele întrezărite, toate închipuirile dorințelor tale, cere-mi-le! Eu nu sînt o femeie, sînt o lume. De ajuns ar fi să-mi cadă veșmintele ca să descoperi în mine un șir nesfîrșit de mistere … Așadar mă disprețuiești! Adio! Ești sigur că nu vrei o femeie atît de frumoasă? Te vei căi, frumosule ermit, și vei plînge! O să mori de urît!
Ermitul rămîne „nemișcat, mai țepăn decît un bulumac palid ca un mort”, cu mintea foarte tulbure…Aceste tulburări își au obîrșia în „răzvrătirile cărnii”, mulți comentatori ai scrierii flaubertiene văzînd în episoadele martiriului lui Anton transpuneri literare ale halucinațiilor, ale lentei progresii a stării hipnagogice a serii spre halucinații nocturne. Comentatorii lui Flaubert au surprins că după prima variantă a Ispitirii, demonii au devenit halucinații, scriitorul introducînd în text conceptul de halucinație hipnagogică elaborat de eruditul Alfred Maury, prieten al lui Flaubert, în lucrarea Le Sommeil et les reves. Etudes psychologiques sur ces phénomènes, 1861; unii exegeți pun la îndoială faptul că Flaubert ar fi citit această carte, dar sînt siguri că a citit o altă lucrare a lui Maury: Magie et l’Astrologie dans l’Antiquité et au Moyen-Age, apărută în 1860. Aici Maury susține că magia, care la începuturile creștinismului era combătută sub numele de demonologie, se bazează pe minciună și credulitate, dar și pe anumite tulburări nervoase sau pe anumite afectiuni care se manifestă în timpul somnului. Maury clasifică aceste fenomene în patru grupe: vise, halucinație și delir, influența voinței și a imaginației, hipnoză, catalepsie și somnambulism. Maury explică viziunile sfinților, mai ales ale părintilor deșertului folosind conceptul de halucinație hipnagogică. În capitolul despre halucinații, Maury prezintă o istorie a diavolului, istoria unei personificări crescînde și a unei creșterii unei paranoia colective; în acea epocă apărea o istorie a diavolului scrisă de teologul protestant Gustav Roskoff; trei decenii mai devreme apăruse lucrarea monumentală a lui Joseph Gorres, tradusă în franceză sub titlul La mystique divine, naturelle et diabolique, care, printre altele, operează cîteva distincții: între „adevărata” mistică creștină și o „falsă” mistică demonică, întte extaz și posedare; Gorres consideră că originea viziunilor trebuie căutată în „trăsnetul” provocat de Sfîntul Duh. „Dacă Gorres este aici atît de interesant, este mai ales pentru că el explică întreaga demonologie printr-o concepție eretică a Răului, care se bazează pe o falsă substanțializare (presupunerea unei «puteri a tenebrelor» opusă puterii divine a luminii), și în care el vede manifestarea cea mai pură în religia gnostică a maniheismului. Legătura cu Ispitirea de Flaubert devine aici manifestă, căci al patrulea capitol, capitolul central, este constituit de confruntarea lui Anton cu ereticii, care începe chiar cu Manes, fondatorul maniheismului”, scrie profesorul Dagmar Stoferle.
După plecarea Reginei din Saba împreună cu întreg alaiul ei strălucitor, Anton, cel care ar fi vrut să nu mai fie legat de pămînt nici măcar prin tălpile picioarelor, primește replica tăioasă a fostului discipol, Hilarion: „Ipocritule care te cufunzi în solitudine pentru a te deda mai în voie dezmățului poftelor tale! Te lipsești de carne, de vin, de scaldă, de sclavi și de onoruri; dar lași închipuirea să-ți ofere ospețe, femei goale și mulțimi care te ovaționează! Castitatea ta nu e decît o corupție mai subtilă, și disprețuiești lumea pentru că ura ta e neputincioasă față de ea. (…) Iată că acum recazi în păcatul tău obișnuit, lenea. Ignoranța este spuma orgoliului.” Flaubert ne duce fără inutile ocolișuri în mediul gnostic al sfîrșitului antichității; Egiptul lui Anton este un creuzet al religiilor, al înțelepților. Creștinismul se constituia doctrinar în întîlnirea cu mitologia și filosofia grecești și romane, în contact nemijlocit cu religiile perșilor, caldeenilor, frigienilor, egipenilor și indienilor. Se apropia Sinodul de la Niceea, 325, care va afirma caracterul divin al lui Isus ceea ce va marca o ruptură față de grupuri mai mult sau mai puțin creștine, grupuri gnostice care căutau si ele răspunsuri la mari întrebari. Gnoza, în sensul grec al termenului, este o religie a cunoașterii, o „religie dualistă compusă de mai multe școli și mai multe curente” (Kurt Rudolph), care se caracteriza printr-o respingere a lumii și a societății, care propovăduia o eliberare a omului de constrîngerile existenței terestre prin conștiința apartenenței esențiale la un regat supraterestru al libertății.
Hilarion îl conduce pe Anton către o bazilică imensă, luminată miraculos, înțesată de oameni din toate zările; pe un tron de aur, înconjurat de învățăcei, Manes își rostea discursul: „Pămîntul celest este extremitatea superioară, pămîntul muritor este extremitatea inferioară. În culmea cerului cel mai înalt se află Divinitatea impasibilă; dedesubt, față în față, sînt Fiul lui Dumnezeu și Prințul tenebrelor. Țelul oricărei creaturi este eliberarea razei cerești închisă în materie.” În discuție intervin diferite grupuri (hernieni, priscillianieni, nicolaiți, mesalieni, helvidieni, marcosieni, carpocrațieni, gymnosifiști, tațieni, arcontici, apolinariști, teodosieni), apoi marii teologi și cărturari ai vremii: Tertulian, Clement din Alexandria, Origen, Valentin, Basilide, Arie, Priscilla, Maximilla, Montanus, Appolonius, dar și zeități: Jupiter, Junona, Minerva, Pluton, Neptun, Diana, Bachus, Ceres, Apolo, Venus, Isis. Tonul polemicii teologice este dat de Valentin: „Lumea este opera unui Dumnezeu în delir! … Cea mai desăvîrșită dintre ființe, dintre Eoni, Abisul, se odihnea la sînul Profunzimii împreună cu Gîndirea. Din unirea lor s-a născut Inteligența, care a avut ca tovarăș Adevărul. Inteligența și Adevărul au dat naștere Cuvîntului și Vieții, care la rîndul lor au dat naștere Omului și Bisericii.” Afirmațiile stîrnesc replici și dispute, vocea lui Anton fiind tot mai stinsă, așa cum spusese Valentin: „precum ecourile unei voci ce se îndepărtează,….Puterile emanate din Principiu slăbesc necontenit.” Într-o preocesiune păgînă cei prezenți invocă prin „Kyrie eleison!” șarpele uriaș încolăcit pe brațele crucii: „Încolăcit pe brațele crucii, și ridicîndu-te pînă deasupra capului lui, lăsatu-ți-ai balele să curgă pe cununa-i de spini, și te uitai la el cum moare”; la auzul acestor vorbe, Anton „leșină de scîrbă, și cade în fața colibei lui. Această comoție îl face să întredeschidă ochii; și zărește Nilul unduios și strălucitor, în lumina albă a lunii, ca un șarpe uriaș în mijlocul deșertului; – și astfel iar cade pradă halucinațiilor.” Dar asaltul gîndurilor și demonilor asupra lui Anton nu încetează; pe un ton maiestuos, gymnosofistul spune: „Cum existența provine din corupție, corupția din dorință, dorința din senzație, senzația din contact, eu am fugit de orice acțiune, de orice contact; (…) În cele din urmă am deslușit Sufletul suprem în toate ființele, și toate ființele în Sufletul suprem; – și am izbutit să fac să intre în el și sufletul meu. (…) Dar, cum am trecut printr-o multitudine infinită de existențe, sub învelișuri de zei, de oameni și animale, renunț la călătorie, sînt sătul de această osteneală. Părăsesc hanul murdar al corpului meu, zidit din carne, înroșit cu sînge, învelit într-o piele hidoasă, plină de scîrboșenii; – și drept răsplată, în sfîrșit, voi dormi în cel mai profund absolut, în Nimicire.” Și flăcările care îl învăluiau pe gymnosof … îi pîrleau barba lui Anton!
Poticnindu-se pe calea sa, Anton se întreabă: „Dar de ce oare o asemenea dezlanțuire a cărnii și atîtea rătăciri ale spiritului?” Se amăgește, crede că totul a trecut, pînă apare Simon însoțit de o fată, Ennonia, dar la fel de bine este Sigeh, Barbelo, Elena Troienilor, Lucreția, Dalila, ea întruchipează „prostituata tuturor semințiilor”, cea care a cîntat la toate răspîntiile și a sărutat obrajii tuturor: „Mi-e teamă să nu cad în abis. Și crucea, desigur, e prea departe de mine…Ah! ce noapte! ce noapte!”, se tînguie deznădăjduit Anton, aproape secătuit de puterea de a se opune diavolului, împresurat de duhuri rele. Din ceața și întunericul nopții apar doi străini, Damis și Apollonius, cel din urmă povestind pustnicului drumul lung străbătut ca să cunoască doctrina; a respectat legea tăcerii, precum pitagoreicii, a cunoscut înțelepții de pe Gange și din Babilon, din Caldeea si din Sciția, a fost la Roma și la Efes; îi promite lui Anton că îl va ajuta să înțeleagă vocile viețuitoarelor și tainele naturii, să cunoască demonii care sălășluiesc prin peșteri, îi va explica rațiunea formelor divine, va putea să o violeze pe Pitia, să-și împlinească dorințele și visele. Buimăcit de atîtea promisiuni, Anton, prosternat în fața crucii murmură rugăciuni, în vreme ce Apollonius i se adresează lui Damis: „Pe deasupra tuturor formelor, mai departe decît pămîntul, dincolo de ceruri, se află lumea Ideilor, plină, toată, de Cuvînt! Dintr-un salt, noi vom trece în celălalt spațiu; și tu vei înțelege, în toată infinitatea sa, Eternul, Absolutul, Ființa! – Hai! dă-mi mîna! Pornim!”; cei doi se ridică usor în văzduh, în vreme ce Anton, răvășit de spusele înțeleptului și de zborul celor doi nu poate rosti decît: „Acesta-i mai rău decît iadul!”
Șirul nălucirilor este departe de sfîrșit; lui Anton i se înfățișează o ființă ciudată, cap de om pe un corp de pește, parcă desprinsă din lumea onirică a lui Bosch, din acel Ev Mediu fantastic despre care a scris admirabil Jurgis Baltrusaitis. Oannes, se prezintă simplu: „eu sînt contemporanul obîrșiilor! Am sălășluit în lumea informă în care dormeau dobitoacele hermafrodite, sub greutatea unei atmosfere opace, în adîncul undelor tenebroase, – pe vremea cînd degetele, înotătoarele și aripile se confundau și cînd ochi fără cap pluteau ca moluștele, printre tauri cu chip de om și șerpi cu labe de cîine.” Terifiantă imagine, pronunțat gust pentru fantasmele himerice! Întrega discuție purtată de gnostici îl face pe Anton să-i urască pe cei care prin falși Dumnezei au dus suflete la pierzanie. Jacques Matter, unul din autorii pe care Flaubert i-a citit documentîndu-se asupra gnozei, afirma că gnoza a însemnat introducerea în sînul creștinismului a tuturor speculațiilor cosmologice și teosofice care formau partea consistentă a vechilor religii ale Orientului, și pe care noii platonicieni le adoptaseră în egală măsură în Occident; în final lumea veche a pierdut în favoarea noii doctrine, a creștinismului. Această izbîndă a noii religii este convingător reliefată în scena în care muntele din fața lui Anton devine Olimpul lui Jupiter și al Junonei, al Minervei și al lui Neptun, al lui Marte și al lui Apolo, al Dianei și al lui Venus. Anton este vrăjit de strălucirea Panteonului: „Ah! îmi crește inima. O bucurie pe care nu o cunoșteam coboră pînă în adîncul sufletului meu! Cît e de frumos! cît e de frumos!”; în scurt timp însă pustnicul, cu ochii plecați, repetă crezul de la Ierusalim: „în aceeași clipă crucea crește și, străpungînd norii, aruncă o umbră pe cerul Zeilor. Toți pălesc; Olimpul se cutremură.”
Apariția diavolului și neașteptata călătorie în care este purtat de diavol prin împarația fără margini, spulberă multe din certitudinile pustnicului și îl pun la noi încercări: „Urcă în cer, mereu și neîncetat; niciodată nu-i vei atinge culmea! Coboară dedesubtul pămîntului vreme de miliarde și miliarde de secole, și niciodată nu vei ajunge la fund…și Întinderea se află cuprinsă în Dumnezeu, care nu este o porțiune de spațiu, de o anume mărime, ci imensitatea.” Îl cuprinde neznădejdea încît se întrebă dacă toate lacrimile și rugăciunile sale le-a îndreptat spre un spațiu infinit sau spre un tată; simte în trăirea sa plină de nedumerire „o moarte mai adîncă decît moartea.” Descumpănit, pe marginea prăpastiei, hăul se deschidea la picioarele sale, Anton este bîntuit de neîncredere, poate chiar de gîndul sinuciderii; atunci se apropie de el două femei, una bătrînă, cealaltă tînără și frumoasă; prima îl îndeamnă să se sinucidă, cealaltă îl îndeamnă să se bucure, să guste mîngîierile și potolirea poftelor, să trăiască bucuria de a vedea goală femeia pe care o respecta cînd era îmbrăcată; în vreme ce bătrîna îi oferea consolarea, odihna, uitarea și eterna seninătate, cea tînără îi promitea mîngîierea, bucuria, viața, fericirea fără sfîrșit. Cu un ultim îndemn al morții („Fecundează-mi putreziciunea!”), viziunea dispare…Fusese din nou Diavolul „sub dublul său aspect: ca spirit al depravării și spirit al distrugerii.” În clipele de luciditate și profundă meditație Anton își pune întrebări de sorginte metafizică: „Dar substanța fiind unică, de ce Formele sînt variate? Trebuie să existe undeva figurile primordiale, ale căror corpuri nu sînt decît imagini. Dacă ar putea fi văzute, s-ar cunoaște legătura dintre materie și gîndire, și în ce anume constă Ființa!” Anton este prins în vîrtejul viziunilor, al halucinațiilor, al gîndurilor întunecate, al fantasmelor, fie animale fioroase, fie animale fantastice, fie diavoli, fie gînduri eretice care-i zdruncină credința, fie sonorități înfricoșătoare, confuze, fie întruchipări ale farmecului feminin, fie podoabe neprețuite, fie vacarm, fie liniște apăsătoare care îl separă de lume. Aceste imagini necontrolate îi produc o cădere fizică, îl fac incapabil să vorbească, să distingă între vis si realitate. La capătul atîtor încercări, Anton delirează și cere să coboare „pînă în străfundul materiei – să fiu materia!”, într-un decor apoteotic: „norii de aur se înfășoară în volute uriașe, dezvelind cerul. În mijlocul lui, și chiar în discul soarelui, strălucește fața lui Isus Hristos. Anton își face semnul crucii și începe să se roage.”
Atracția deșertului a fost resimțită în manieră originală de misticii creștini, nu numai pentru că se simțeau străini și pelerini, dar și pentru că era locul ascezei depline, penitențiale, contemplative, eshatologice. Experiența biblico-spirituală a deșertului a cunoscut o evoluție istorică, dar pentru epoca patristică, exemplul simbolic este Sfîntul Antonie, trăitor în pustia Egiptului și a cărui viață ascetică ne-a povestit-o Atanasie al Alexandriei, un familiar al sfîntului și al modului său de viață. Singurătatea, viața ascunsă, deșertul îl fac să descopere conflictul pasiunilor, al forțelor obscure și oculte care lucrează în interiorul fiecărui om. Antonie își duce lupta mai întîi în mormintele aflate departe de satul său; într-una din nopți se văzu atacat de năluci care luau înfățișarea unor animale cumplite. După momentele de spaimă, Antonie vede o rază de lumină, simte ajutorul și se adresă vedeniei: „«Unde erai? Pentru ce nu Te-ai arătat de la început, ca să-mi oprești durerile?» Și s-a facut glas către el: «Antonie, eram aci, dar am așteptat să văd lupta ta»”.
Comentatorii Ispitirii sfîntului Anton a lui Flaubert au subliniat la unison preocupările și cunoștințele scriitorului în domeniul psihologiei, fapt pus în evidență de descrierea stărilor lui Anton. Viziunile sfîntului sînt provocate de percepții senzoriale externe care se multiplică într-o rostogolire de imagini și suscită spaimă. Simptomele descrise de Falubert sînt asemănătoare descrierilor propriilor halucinații așa cum reiese dintr-o scrisoare adresată lui Hippolyte Taine: „În halucinație totdeauna este teroare, simți că-ți scapă personalitatea. Mai întîi o angoasă nedeterminată, o neliniște vagă, un sentiment de așteptare dureroasă. Apoi, dintr-o dată, ca un trăsnet, invadarea sau mai curînd iruperea memoriei. Halucinația este o boală a memoriei.” Ispitirea lui Anton se compune din lucruri trăite, auzite, citite, iar Flaubert prezintă viziunile lui Anton într-o manieră realistă. Delirul, himera, halucinația, într-un cuvînt imaginarul nu este prezentat ca un opus al realului, ci ca o stare psihică a izolării, a confruntării cu necunoscutul. În 1869 Flaubert îi scria lui Georges Sand că a reluat vechiul capriciu cu Sfîntul Anton: „Nădăjduiesc să găsesc o legătură logică (și deci care sa suscite un interes de natură dramatică) între diferitele halucinații ale sfîntului. Acest mediu extravagant îmi place, și mă cufund întru totul în el.”
Unii istorici au studiat amănunțit suprapunerea de elemente religioase, științifice și filosofice între antichitatea tîrzie a Sinodului de la Niceea și modernitatea Conciliului Vatican I. Pornind de la gnoză și modernitate, Dagmar Stoferle consideră că „Anton al lui Flaubert apare ca un gnostic modern aspirînd la cunoașterea științifică și religioasă. Anton împărtășește cu gnosticii dualismul între lumea materială, terestră și un principiu prim de esență divină, lumea materială fiind considerată ca rea, supusă puterilor ostile. Diavolul corespunde demiurgului, zeului creator, care se opune zeului transcendent și necunoscut, zeului luminii.” Prin asceză Anton caută legătura între scînteia sa divină și dumnezeul transcendent. Flaubert a scris trei versiuni ale Ispitirii, ediția Pleiade le reproduce pe toate, încît pot fi urmărite modificările și mai ales renunțările; în ultima versiune, cea publicată în 1874, nici păcatele capitale nici virtuțile teologale nu mai sînt personificate.
Flaubert și-a iubit cartea despre Anton afirmînd: „În Sfîntul Anton am fost eu însumi sfîntul Anton”, sau „Ispitirea a fost pentru mine și nu pentru cititor”. Altfel nu ar fi purtat-o în gînd trei decenii, și nu ar fi scris trei versiuni. Rescriind Ispitirea sfîntului Anton Flaubert substituie demonilor „religioși” halucinațiile „psihologice” ceea ce era o demistificare. Viziunile ascetului puteau fi explicate prin starea dintre veghe și somn, între vis și nebunie, prin dezechilibrul sistemului de percepție. Revărsatul zorilor a îndepărtat tenebrele, dar după apusul soarelui din faldurile nopții nu se vor ivi noi ispite?