Bhagavad-gita este al şaselea cînt al celebrei epopei Mahabharata şi este o cuprinzătoare sinteză a spiritualităţii hinduse. Poemul filosofic relatează lupta fiilor regelui Pandu pentru a-şi recăpăta puterea uzurpată de verii lor, fiii regelui Dhrtarastra, substanţa textului constituind-o dialogul dintre Arjuna, unul dintre fiii regelui Pandu, şi zeul Krsna.
Notaţiile ce urmează sînt prilejuite de recent apăruta ediţie a treia a poemului: Bhagavad-gita, traducere din sanscrită, introducere, comentarii şi note de Sergiu Al-George, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, 2015, 238 p. Cîntul al şaselea narează cele optsprezece zile de luptă, bătăliile purtate cu forţă de ambele tabere, durerea pierderilor, prăbuşirea capitalei, coborîrea lui Yudhisthira în infern şi urcarea sa la Cer.
În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade scrie despre Mahabharata ca fiind războiul eshatologic şi sfîrşitul lumii: „Acest război monstruos a fost hotărît de Brahma, pentru a uşura Pămîntul de o populaţie care nu contenea să se înmulţească. Brahma a cerut unui mare număr de zei şi de demoni să se întrupeze în vederea declanşării unui îngrozitor război de exterminare.” La rîndul său, Georges Dumezil scria despre Mahabharata, în Mit şi epopee, ca fiind „transpunere epică a unei crize eshatologice”, epopeea transpunînd „într-o criză aproape mortală a seminţiei şi a regalităţii neamului Kuru o criză a istoriei lumii, ceea ce mitologia hindusă numeşte «sfîrşitul unui yuga».” Bhagavad-gita dădea contur şi unei divinităţi bine conturate, de esenţă contradictorie, Krsna: „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bahice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul căruia se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krsna rămîne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surîsul cu care întîmpină marile drame”, scrie Sergiu Al-George. Mahabharata, în ansamblu, şi Bhagavad-gita, în particular, deşi zugrăvesc sfîrşitul unui yuga constituie „modelul exemplar al oricărei sinteze spirituale săvîrşite de hinduism” (Mircea Eliade), stabilesc egalitatea celor trei căi reprezentate de activitatea rituală, cunoaşterea metafizică şi practica Yoga, propovăduiesc echivalenţa Vedantei cu Samkhya şi Yoga: „Numai cei puţini la minte, nu şi înţelepţii, vorbesc despre Samkhya şi Yoga ca despre lucruri deosebite; cel care o urmează doar pe una obţine totodată fructul amîndurora. Starea care se dobândeşte prin Samkhya se dobândeşte şi prin Yoga; cel care vede că Samkhya şi Yoga sunt una, acela vede” (Bhagavad-gita V, 4-5). Bhagavad-gita subliniază şi omologia celor trei „căi” soteriologice, dezvăluie criza existenţială a lui Arjuna şi căile de eliberare, care nu sînt căi ale renunţării, ci căi ale acţiunii, ale faptei: „Nu prin abţinere de la fapte ajunge omul la nefăptuire şi nici prin renunţare la lume nu se capătă desăvârşirea [spirituală]. Săvârşeşte faptele prescrise! Fapta este mai bună decât nefăptuirea. Pentru mine, o fiu al lui Prtha, nu [mai] există nimic de înfăptuit în cele trei lumi, nimic nedobândit care să trebuiască dobândit, şi totuşi mă aflu în acţiune. Dacă eu nu m-aş afla tot timpul neobosit în acţiune, toţi oamenii, o fiu al lui Prtha, mi-ar urma calea. Aceste lumi ar pieri dacă eu nu [mi]-aş îndeplini fapta; aş fi cel care face haos, aş duce la pieire fiinţele.”
Bhagavad-gita se prezintă ca o nouă construcţie spirituală care glorifică faptele omeneşti, evitînd astfel „confuzia universală”. Bhagavat îl povăţuieşte pe Arjuna folosind învăţăturile propovăduite de yoga nepieritoare, de yoga din vremea începuturilor: „Cel care vede în faptă nefăptuirea şi în nefăptuire fapta, acela este un înţelept între oameni. Cel cu credinţă dobândeşte Cunoaşterea, năzuind spre ea cu toate simţurile stăpânite; dobândind Cunoaşterea, ajunge repede la pacea supremă. Cel lipsit de Cunoaştere şi credinţă, cu îndoiala în suflet, piere; cel cu îndoiala în suflet nu are parte nici de lumea aceasta, nici de cealaltă şi nici de fericire.” Poemul este un adevărat tratat de yoga de vreme ce 16 din cele 18 capitole ale sale poartă numele unei căi particulare sau al unui aspect esenţial din yoga unică: yoga faptei, yoga renunţării, yoga cunoaşterii şi a înţelegerii, yoga dăruirii de sine, yoga spiritului suprem, yoga renunţării şi a eliberării. Opera a fost ridicată la rang de Upanişade întrucît conţine o învăţătură esoterică a Cunoaşterii de Sine. Gita aduce supleţe şi diversifică semnificaţia cuvîntului Yoga; acest cuvînt capătă sensul unui contact permanent între fiinţa întrupată şi Sinele etern, sensul de joncţiune, de unificare a sufletului uman şi a Divinităţii care este Purusa supremă şi Sinele tuturor fiinţelor, sensul de cale care conduce la această Uniune.
Mult timp Yoga s-a adresat sau părea că se adresează contemplativilor, oamenilor care prin renunţare se eliberaseră de atracţiile mundane, de responsabilităţi şi îndatoriri. Krsna propovăduieşte o Yoga pentru toată lumea, nu numai pentru asceţi; Yoga este posibilă şi salvatoare nu numai celor de o anume condiţie, ea constă în a face faţă unei anumite situaţii, în a accepta exigenţele lumii, în a modela spiritul şi a-l armoniza cu Divinul. Nu este necesar a părăsi totul pentru a te stabili în Sinele esenţial, dimpotrivă trebuie început prin asumarea eului relaţional şi social. Bhagavad-gita este o reformulare a doctrinei Yoga destinată omului de acţiune, fiinţei umane angajate în lume, încărcată de responsabilităţi şi de obligaţii; ea se adresează lui Arjuna, războinic, prinţ, eraou, şi prin el întregului neam omenesc aflat pe cîmplul de luptă al vieţii, acolo unde se înfruntă neîncetat forţele binelui şi ale răului. Krsna dezvoltă învăţătura sa degajînd succesiv toate dimensiunile posibile ale Yoga; diferitele forme ale Yoga nu pot fi separate, ele converg şi se susţin: primele şase capitole sînt despre Yoga voinţei purificate, a acţiunii nepătate de egoism, următoarele şase capitole descriu Yoga iubirii divinităţii şi modalităţile de adorare, iar ultimele dislitează Yoga celei mai înalte forme de cunoaştere spirituală: „Trebuie aflat tărâmul de unde cei plecaţi nu se mai întorc. Către acest Spirit al Începutului mă îndrept, de unde a izbucnit străvechea mişcare. Cei fără mândrie şi tulburare a minţii, care au învins păcatul înlănţuirii, mereu [îndreptaţi] asupra Sinelui Suprem, cu dorinţele stinse, eliberaţi de dualitatea numită fericire-durere, merg fără să rătăcească, spre acest tărâm neclintit. Pe acesta nu-l luminează nici Soarele, nici Luna, nici focul; de unde plecând nu te mai întorci, acela este lăcaşul meu suprem.”
Bhagavad-gita, scria Mircea Eliade, este o operă fără egal, cheie de boltă a spiritualităţii indiene, care pune accent pe istoricitatea omului, pe rezolvarea situaţiei paradoxale prin care omul care se află în Timp trebuie să găsească, în lume, o cale să atingă un plan transistoric şi atemporal. Omul va trăi în lume, va fi menit istoriei, dar nu se va risipi în ispita „fructelor faptei”. De mai bine de două veacuri, Bhagavad-gita seduce mari spirite ale culturii europene: von Humboldt, Schlegel, Hegel, Scopenhauer, Nietzsche, Mircea Eliade, Georges Dumezil. Bhagavad-gita, fascinant poem filosofic, strălucită sinteză a experienţei spirituale, îşi continuă aventura tălmăcind mai departe destinul conştiinţelor tragice aflate într-un impas fără speranţă, îndemnîndu-i pe cei din vechime, dar şi pe cei de astăzi, să caute măreţia şi biruinţa, viaţa plină şi cîrmuirea bine statornicită.
Taguri: Bhagavad-gita, Eliade, hinduism, Mahabharata