Metamorfoze

Mitologiile, basmele, poveştile conţin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale, în plante, oameni care iau diverse înfăţişări fie pentru a-i încerca pe alţii, fie pentru a scăpa unei soarte potrivnice; Muma-Pădurii, scorpii şi gheonoaie îi transformă pe oameni pedepsindu-i pentru că nu le-au dat ascultare.

Orbiţi de o raţionalitate ce se vrea atotstăpînitoare, dar de multe ori îşi arată lacunele, oamenii de astăzi, avînd ca vrăjmaş de căpetenie „apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole” (Vasile Lovinescu), nu iau seamă la substanţa mitică, la unitatea fundamentală a fiinţei, încercînd să trăiască într-o lume despuiată de mister, de sacru, într-o lume din care a fugărit magia. Societăţile tradiţionale găseau în mit raţiunea suficientă, mai tîrziu basmele şi povestirile readucînd în atenţie teme străvechi, prezente în mentalul colectiv pe care scriitorii doar le-au aşezat în frumoase forme literare. René Guénon susţinea că în cazul basmelor popoarele împlinesc funcţia unei memorii colective, în străfundul lucrurilor găsindu-se o lume esoterică, o lume care rămîne de-a pururi o mărturie a trecutului.

Metamorfozele lui Ovidiu povestesc în cele 15 cărţi scrise în hexametri dactilici istoria lumii de la ieşirea din haos pînă la epoca apoteotică a lui Iulius Cezar; Ovidiu ordonează istoriile metamorfozelor potrivit marelui plan poetic îmbinînd abundenţa expresiei, pitorescul, plasticitatea, realismul, rezultînd o operă în care ilustrul romanist, Pierre Grimal, vedea „un veritabil compendiu al mitologiei greceşti, căreia îi corelează, în măsura posibilităţilor, valenţele legendare romane. Tema generală a acestui poem este straniu aleasă: Ovidiu a vrut să schiţeze o imensă frescă ce să reprezinte transformările suferite de-a lungul timpului de către lucruri şi fiinţe; pe fundalul acestor tablouri pitoreşti, se creionează o concepţie împrumutată filosofiei pitagoreice, ideea că universul se află în perpetuă devenire, nefiind fixat, odată pentru totdeauna, într-o ordine imuabilă.” Operă indefinibiă, Metamorfozele sînt deopotrivă poem didactic, epopee, succesiune de epyllia elenistice, unite de o derulare cronologică, de la naşterea lumii pînă la Iulius Cezar: „Metamorfoza-n noi forme a formelor gîndului îmi este/ Să povestesc, o zei (şi-acelea-s a voastră lucrare);/ Fiţi de-ajutor năzuinţelor mele şi-mi duceţi povestea/ De la obîrşia lumii pînă în vremurile noastre.” Sub ochii cititorului se succed orînduirea vieţii pe pămînt, scene din viaţa zeilor, legendele tebane, expediţia argonauţilor, povestea lui Orfeu, a lui Venus şi Adonis, a lui Midas, legendele războiului troian, povestea lui Enea, întemeierea Romei, apoteoza lui Romulus, filosofia pitagoreică, apoteoza lui Cezar. Toţi comentatorii subliniază lungimea ultimului cînt, acolo unde Ovidiu aduce un strălucit elogiu lui Pitagora: „oricît ar fi fost de departe de zeii/ Cerului, s-a ridicat, cugetînd, pîn’la ei şi sorbit-a/ Cu ochii minţii tot ceea ce Firea ascunde vederii/ Omului. Cînd a pătruns cu-a sa minte şi muncă-ale Firii/ Taine, le-a împărtăşit omenirii;-ucenicilor care/ Se minunau în tăcere de-al lui cuvînt, le vorbea el/ De zămislirea întinsei lumi, începutul a toate.”

Tema metamorfozei (mutatae formae) asigură unitatea conţinutului poemului, după o formulă populară în epoca elenistică, din care nu lipsesc aluziile erotice, explicabile la autorul unor cărţi precum Amoruri sau Arta iubirii. Între crearea lumii şi epoca augustiniană sînt narate 250 de episoade, ordonate după principiul cronologic şi al apropierii geografice. Se remarcă paralelisme tematice (iubiri, gelozii, răzbunări ale zeilor), contraste, legături genealogice, similarităţi de metamorfoze, motive recurente care nu îngreunează lectura, ci dimpotrivă îi dau supleţe. Complexitatea Metamorfozelor au făcut deseori să devină o alegere în studierea naratologiei. Farmecul lecturii este conferit de fluiditatea naraţiunii, de ritmul narativ, de uimitoarea diversitate tematică: povestirea unor catastrofe cosmice, legende legate de istoria naturală, de geografia mitică, povestiri erotice, scene de bătălie, istorii patetice de iubire, pasiuni incestuoase şi afecţiune conjugală. Considerate adeseori ca o sumă mitologică, Metamorfozele, văzute în raport cu tradiţia literară şi mitologică anterioară, completează povestirile mitologice ale literaturii greco-latine, subliniindu-i perenitatea.

După un prim secol d. Hr. glorios cultural, odată cu extinderea limitelor imperiului roman către Orient, literatura latină degenerează, pierzînd din originalitatea de altădată. „La mijlocul secolului al II-lea d. Hr., scrie Pierre Grimal, o singură operă atestă încă o anumită vitalitate. Generată într-o ambianţă spirituală complexă, o exprimă chiar şi în contrastele şi paradoxurile sale. Ne referim la ciudatul roman scris de africanul Apuleius care, în copilărie, fusese educat să vorbească şi să scrie cele două limbi de cultură, latina şi greaca. Titlul acestui roman, Metamorfozele, este grec; de asemenea este greacă lumea în care se desfăşoară aventurile narate, dar foarte adesea gîndirea, ambianţa spirituală, modalităţile emoţionale, traduc deprinderi romane.” Cunoscut şi sub numele de Măgarul de aur, romanul lui Lucius Apuleius este una din foarte puţinele scrieri transmise integral; el redă peripeţiile tînărului Lucius care îşi propune să străbată lumea pentru a pătrunde tainele magiei. Ajuns în Thessalia, Lucius este transformat din greşeală, de tînăra Fotis, în măgar; îndrăgostit de Fotis, care îl prevenise să se ţină departe de farmecele ei („fugi cît mai departe de focul meu, că de vei fi atins numai de-o scînteie de-a mea, vei arde pînă la oase şi nimeni nu va putea stinge focul tău în afară de mine, care, pricepîndu-mă să dau un gust plăcut bucatelor, ştiu să clatin tot aşa de plăcut un pat ca şi o cratiţă!”), Lucius acceptă ca Fotis, folosind vicleşugurile stăpînei sale, Pamfilia, să-l transforme în bufniţă, doar că încurcînd cutiile cu alifii miraculoase, Lucius este metamorfozat în măgar, rămînîndu-i speranţa că va întîlni o tufă din trandafiri, care-i va fi leacul pentru a redeveni om. Doar că de acum mîncarea îi va fi fînul, romanul picaresc dînd glas tribulaţiilor, avatarurilor nedoritei sale vieţi de măgar, care nu se termină decît în ziua în care Lucius o imploră pe zeiţa Isis să pună capăt chinurilor sale. Unii comentatori văd în această metamorfoză manifestarea concretă şi pedeapsa pentru a se fi lăsat robit plăcerilor trupeşti, după cum cea de-a doua metamorfoză va arăta nu numai puterea zeiţei Isis, ci şi trecerea de la voluptăţile trecătoare la fericirea supranaturală, la redeşteptarea şi renaşterea interioare.

Naraţiunea lui Apuleius nu este strict originală, a mai fost o versiune a unui Lucius din  Patras, dar Măgarul de aur al lui Lucius Apuleius se remarcă nu doar prin talentul şi arta prozatorului, ci şi prin două episoade noi, povestea lui Amor şi a Psychei, şi legenda lui Isis şi Osiris. Basmul lui Amor şi al Psychei este un simbol de inspiraţie platoniciană, Lucius Apuleius declarîndu-se un filosof platonician, pledoaria lămuritoare în acest sens fiind Apologia (Despre magie). Fiică a unui rege, Psyche era de o frumuseţe nemaiîntîlnită, care însă îi alunga pe toţi pretendenţii; oracolul îi povăţui pe părinţi să o ducă pe o stîncă, într-un loc izolat, să o lase acolo unde va veni „un balaur cumplit, foarte sălbatic şi crud” care-i fusese hărăzit drept soţ. Blînda adiere a Zefirului avea apoi să o poarte pe Psyche într-o vale adîncă, în mijlocul unei pajişti înflorite, acolo unde venea în fiecare noapte soţul necunoscut, care dispărea odată cu ultimul licăr al stelelor, şi care îi cerea doar să nu dea ascultare vorbelor surorilor sale, care prin vicleşuguri voiau să afle cine este misteriosul soţ şi cum de ele nu avuseseră asemenea noroc. Psyche nu ştia cine îi este soţ, acesta spunîndu-i că-i este cu neputinţă să-l vadă, altfel riscînd pentru totdeauna să-l piardă. Surorile au încercat să-i strecoare îndoiala în suflet şi au convins-o să ascundă o lampă şi în timpul nopţii, în vreme ce soţul dormea să-i vadă chipul la lumina lămpii: „La vederea lui, însăşi lumina lămpii crescu, făcîndu-se şi mai puternică. Psyche rămase încremenită în faţa unei privelişti atît de neaşteptate. Ea văzu un cap strălucitor de raze, un păr bogat, scăldat în ambrozie. Astfel, fără să ştie, Psyche se îndrăgosteşte ea însăşi de Amor.” Tremurînda mînă a tinerei face ca o picătură de ulei încins să-l atingă pe Amor, iar acesta aşa cum o ameninţase pe Psyche „îşi luă zborul în văzduh şi dispăru.” Dragostea pentru Psyche nu putea fi pe placul zeiţei Venus, mama lui Amor, zeiţa ameninţîndu-şi fiul: „Dar am să te fac eu să te căieşti de zbenguiala ta amoroasă şi să simţi neplăcerea şi amărăciunea acestei căsătorii”, în ciuda nedumeririlor explicite ale celorlalte zeiţe acre se întrebau cum cea care seamănă în tot universul arzătoare dorinţi, să-şi oprească fiul „de la dreptul firesc de a lua parte la slăbiciunile sexului frumos.” Mîhnită, Psyche rătăcea prin lume în căutarea iubitului, în vreme ce Amor era închis într-o încăpere izolată din fundul palatului, păzit cu străşnicie să nu-şi întîlnească iubita. Psyche, primită în palatul său de zeiţa Venus era supusă unor grele încercări: să aducă zeiţei un smoc din lîna de aur, să-i aducă o urnă cu apa din izvorul întunecos care se varsă în mlaştinile Styxului, să coboare în Infern şi să aducă o cutie în care Proserpina să fi pus puţin din frumuseţea ei, toate încercările cu scopul tăinuit de a o pierde, de a-şi „elibera” fiul de vraja ei. Deschizînd cutia primită de la Proserpina, dînd curs pentru a doua oară neasemuitei curiozităţi, Psyche este găsită de Amor care îi şterge de pe faţă aburii somnului; Amor se înfăţişează măritului Iupiter, care îi aminteşte toate metamorfozele („în şarpe, foc, pasăre, fiară sălbatică şi vită cornută”) pe care le suferise pentru a-l scoate din diverse încurcături, dar care dă curs rugii acestuia şi îi îngăduie căsătoria cu Psyche.

Comentatorii romanului lui Apuleius subliniază la unison influenţa platoniciană în mitul central al cărţii, povestea lui Amor şi a Psychei; Apuleius în repetate rînduri se prezentase ca un iubitor al dialogurilor lui Platon. Toate trimiterile sînt către dialogul Phaidros, privit critic de neoplatonicieni, dar mai îngăduitor de moderni. Este unul dintre dialogurile controversate, prin situarea în timp (dialog de tinereţe, de maturitate, precedînd opera de bătrîneţe), cît şi prin subtitlu, care a fost despre frumos, dar şi despre iubire, despre suflet, despre retorică. Leon Robin susţine că tema generală este cea a discursului, motivul dominant este cel al iubirii, iar motivul interferent este cel al sufletului, al delirului. Hermeias a fost unul din neoplatonicienii care au comentat dialogul lui Platon afirmînd că este despre alcătuirea interioară a sufletului şi elanul său către ceva superior, despre curgerea exterioară a sufletului, sufletul purtat de roata cerului despre care vorbeşte Platon prin intermediul lui Socrate: „Locul acesta supraceresc nici un poet din lumea noastră n-a apucat să-l cînte şi nici nu-l va cînta vreodată aşa cum se cuvine. Ci iată cum arată el – căci trebuie, mai cu seamă cînd vorbim de adevăr, să îndrăznim să spunem adevărul. Fiinţei însăşi – deci ceea ce există cu adevărat, care nu are nici formă, nici culoare, nici nu poate fi atinsă, pe care n-o poate contempla decît cîrmaciul sufletului, intelectul, şi care reprezintă obiectul adevăratei ştiinţe – fiinţei, deci, îi este hărăzit locul acesta.” Cosmogoniile orfice au văzut în Eros una din divinităţile prime, „primul născut”, cum scria Euripide, i-au atribuit funcţia simbolică de a separa şi reuni diferitele părţi ale lumii, el se smulge primul din masa nediferenţiată a Nopţii, pentru a apropia forţele contrare, cele două jumătăţi ale oului cosmic, cerul şi pămîntul, principiul masculin şi principiul feminin , muritori şi zei, după chipul mamei sale, Iris, curcubeul reunind cerul şi pămîntul de coloana luminii care aducea oamenilor mesajele zeilor. Dialogul platonician este unul despre natura sufletului, despre nemurirea sufletului, despre iubire şi frumuseţe, despre iniţiatul şi neiniţiatul în faţa reflexului terestru al frumuseţii, despre pasiunea şi drama sufletului îndrăgostitului. Sufletele ţintesc către adevăratele realităţi, dar în vreme ce unora le este dat să privească bolta, cele mai multe rămîn prinse „într-un obştesc vîrtej”, iar din îmbulzeala cailor şi cîrmacilor multe suflete se schilodesc, rămîn cu aripile frînte. Sufletul însoţitor de zeu va avea aripi şi va da roată cerului, în vreme ce sufletul înrobit de viciu se îngreunează, „îşi vatămă aripile şi cade pe pămînt”; sufletele revin după o mie de ani, dar sufletul care nicicînd nu a apucat să vadă adevărul, nu va avea parte de omenească întruchipare: „De aceea, pe bună dreptate, doar gîndirii celui care îndrăgeşte înţelepciunea îi este dat să aibă aripi.” Sufletul care s-a aşezat într-o vieţuitoare omenească a contemplat adevăratele realităţi, dar nu toate suflete îşi amintesc ce au văzut cîndva, pentru că „le lipseşte puterea de-a străvedea pînă la capăt”, nu toţi s-au bucurat de frumuseţea văzută în toată strălucirea ei, nu toţi au contemplat divina privelişte: „Deplinătatea, simplitatea, statornicia, fericirea le puteam privi în imagini care, iniţiaţi fiind, ne apăreau într-o lumină fără pată, pentru că noi înşine eram fără pată şi neînsemnaţi cu semnul mormîntului pe care, numindu-l trup, îl trăgeam în această viaţă după noi, legaţi de el precum o scoică de carapacea ei.” Şi frumuseţea pe care ne-o înfăţişează vederea stîrneşte în suflet porniri sau atitudini ce se deosebesc după cît a înţeles din ceea ce a văzut odinioară; dacă unul este mînat doar de plăcere, un altul aduce cinstire celui iubit ca unui zeu, sufletul său este cuprins de „un val de pulberi nevăzute”, bucuria ia locul durerii, iar uscăciunea însoţeşte singurătatea, sufletul este între simţiri învălmăşite, covîrşit de nefirescul stării, a stării pe care „oamenii o numesc iubire”. Basmul lui Amor şi al Psychei tălmăcit de Apuleius prin lecturile sale platoniciene „sugerează odiseea sufletului uman închis în carnea trupului care-şi regăseşte în ultimă instanţă patria cerească, datorită puterii lui Eros”, scrie Pierre Grimal.

Îmbătrînind, nemaifiind folositor la cărăuşie ca altădată, zilele măgarului erau numărate, de multe ori fiind ameninţat cu sacrificarea, în vreme ce tufa de trandafiri care l-ar fi metamorfozat în tînărul de odinioară părea tot mai mult o iluzie; chinurile, poverile şi loviturile erau tot mai numeroase: „Ei bine, de ce nu jertfim o dată pe acest soţ de răspîntie, ba mai mult, pe acest adulter universal, ca o meritată ispăşire pentru monstruoasele lui porniri amoroase. Haide, băiete, zise el, taie-i capul numaidecît, aruncă-i măruntaiele la cîini, iar tot restul cărnii păstrează-l pentru masa lucrătorilor noştri. Cît priveşte pielea, după ce vom usca-o presărînd-o cu cenuşă, o vom duce stăpînilor noştri, pe care nu va fi greu să-i convingem că dobitocul a fost ucis un lup!” După multe peripeţii, măgarul ajunge la Cenchrae, o strălucită colonie a Corintului, în plină noapte luminată de luna plină invocă puterea divină spre a-l elibera de suferinţe: „Scapă-mă de această dezgustătoare înfăţişare de patruped, înapoiază-mă privirilor alor mei, redă-mi chipul lui Lucius. Sau dacă vreo divinitate supărată mă urmăreşte cu neînduplecata ei mînie, cel puţin să pot muri, dacă nu mi-e îngăduit să trăiesc!” Cufundat iarăşi în somn, Lucius se trezeşte văzînd ridicîndu-se din ape o faţă divină, strălucitoare, încît „te orbea cu întunecata-i strălucire”; surprins de apariţie, Lucius, păstrînd încă aspectul său de patruped, ascultă cu înfrigurare spusele zeiţei: „Iată, Lucius, mişcată de rugăciunile tale, am venit eu, Natura, mama tuturor lucrurilor, stăpîna elementelor, izvorul şi începutul veacurilor, divinitatea cea mai mare, regina manilor, cea dintîi între locuitorii cerului, tipul uniform al zeilor şi al zeiţelor. Eu sînt aceea care cîrmuiesc după voia mea luminoasele înălţimi ale cerului, vînturile sănătoase ale mării, jalnica tăcere a Infernului. (…). Eu vin la tine, mişcată de nenorocirile tale, vin binevoitoare şi prielnică. Şterge-ţi acum lacrimile, încetează de a te mai tîngui, alungă tristeţea, căci în curînd prin voinţa mea va străluci pentru tine ziua mîntuirii. Fii, deci, foarte atent la ceea ce-ţi voi porunci!” Ziua care urmă era închinată cultului zeiţei, cu ample procesiuni, cu mulţimi iniţiate în divinele mistere, iar în acea adunare, marele preot îi întinse măgarului coroana în care străluceau trandafirii care îi aduceau schimbarea: „în sfîrşit, Lucius, ai ajuns în portul Odihnei şi în altarul Îndurării! Nici naşterea ta, nici înalta-ţi poziţie socială, nici chiar această învăţătură prin care te distingi nu ţi-au fost de nici un folos, căci pornind pe drumul alunecos al unei tinereţi înflăcărate şi aruncîndu-te în plăceri nedemne de un om liber, ai plătit scump o curiozitate fatală.” Lucius era chemat la o nouă viaţă, aşa cum îi prevestise zeiţa Isis, intrînd în sanctuarul templului, el păşea către misterele care echivalau cu o moarte de bunăvoie şi cu o viaţă închinată cultului zeiţei: „M-am apropiat de hotarele morţii, am călcat pragul Proserpinei şi de acolo m-am întors, trecînd prin toate elementele. În mijlocul nopţii, am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii Infernului şi de zeii cerului, i-am văzut la faţă şi i-am adorat de aproape. Iată, ţi-am spus lucruri pe care, deşi le-ai auzit, eşti totuşi osîndit să nu le înţelegi!” În cîteva propoziţii sînt redate cu expresivitate trăirile celui ce-şi leapădă straiele de profan pentru a îmbrăca mantia albă a iniţiatului; după ceremonia care îl readusese printre semeni, Lucius era aşteptat pentru iniţierea în misterele atotputernicului tată al zeilor, „invincibilul Osiris, primul dintre marii zei, cel mai strălucit dintre cei puternici, cel mai puternic dintre cei străluciţi, regele nemuritorilor şi domnitorul suprem”, zeu care îi apăru aievea povăţuindu-l să revină în for, să-şi reia glorioasa carieră de apărător al dreptăţii.

Lucius Apuleius se prezenta ca descendent al familiei lui Plutarh, de la care poate că a moştenit înclinaţia spre scris şi adoraţia cultului zeiţei Isis, Plutarh fiind autorul unei cărţi celebre, Despre Isis şi Osiris; la rîndul lui, Plutarh fusese inspirat de filosofia lui Platon, în scrierile căruia erau prezente Egiptul şi civilizaţia egipteană, ceea ce ne ajută în înţelegerea unor rodnice filiaţii intelectuale. Plutarh ne învaţă că cel mai frumos dar pe care ni-l face Divinitatea este cunoaşterea adevărului, iar cercetarea adevărului înseamnă şi cunoaşterea zeilor, învăţătura sfîntă fiind în opinia şi credinţa cărturarului cultul zeiţei Isis, „cunoaşterea Fiinţei dintîi şi atotstăpînitoare, pe care numai mintea o poate pricepe.” Textelepiramidelor dau seamă de mitul lui Isis şi al lui Osiris, legendarul rege ce a instaurat dreptatea, i-a învăţat pe egipteni agricultura. Seth, fratele său, nemulţumit de faima lui Osiris, îl atrage într-o capcană, îl închide într-un chivot pe care îl aruncă în Nil, chivot pe care îl găseşte Seth care recunoscînd trupul lui Osiris îl taie în patrusprezece bucăţi pe care le împrăştie în delta Nilului. Isis regăseşte bucată cu bucată din trupul lui Osiris, mai puţin „părţile ruşinoase” despre care Diodor din Sicilia spunea că nici unul din părtaşii la nelegiure nu a vrut să le ia şi că au fost devorate de peşti. „Dar Isis, scrie Diodor din Sicilia, socoti că şi acestea (părţile ruşinoase – n.n.) sînt cu totul vrednice de cinstirile cuvenite zeilor. Aşadar, pregăti un mulaj al acestora, poruncind să fie aşezat în templu şi preamărit, prin iniţieri şi sacrificii, ca o icoană. Ele trebuiau să se bucure de cinstirile cele mai mari. Şi de aceea elenii care şi-au luat celebrarea orgiilor din Egipt, cum şi serbările întru slava lui Dionysos, preamăresc această parte a trupului pe care o numesc phalos prin mistere, prin iniţieri spre mărirea zeului şi prin sacrificii.” Horus, fiul lui Isis şi al lui Osiris va fi cel care va răzbuna moartea tatălui, îl va învia pe Osiris ca „persoană spirituală” şi ca energie vitală: „Osiris! Tu erai plecat, dar ai revenit; dormeai, dar te-ai trezit; ai murit, dar trăieşti din nou.” Mai tîrziu teologii noului imperiu îl vor numi pe Ra, zeul solar, „Unul-adunat-împreună”, reprezentat sub forma lui Osiris mumie, purtînd coroana Egiptului de Sus, sau cum spunea Rundle Clark „Ra ca zeu transcendent şi Osiris ca zeu emergent constituie manifestările complementare ale divinităţii.” Popularitatea lui Osiris sporea, el fiind singurul zeu egiptean care, asasinat, a triumfat asupra morţii. Scriind despre romanul Măgarul de aur al lui Apuleius, Mircea Eliade îl găseşte ca fiind cel mai preţios document din întreaga literatură antică privitoare la mistere; ceea ce povesteşte Lucius este despre experienţa morţii şi a învierii. Neofitul coboară în Infern, se apropie, contemplă şi li se închină unor zei, se simte identificat cu Osiris-Ra, care este veşnic şi nemuritor, doar trupul îi este tăiat în bucăţi şi împrăştiat de  Seth, bucăţi pe care le-a reunit Isis dovedind astfel că „Fiinţa substanţială, substanţa pur inteligibilă, stăpînul binelui, este mai presus de orice schimbare sau alterare. Firea trupească şi sensibilă primeşte din el eidos, forme şi chipuri, ce sînt imprimate în ea ca un sigiliu în ceară”, scrie Plutarh, povăţuindu-şi cititorul să ţină seamă că firea cea mai desăvîrşită are în alcătuire trei părţi: substanţa inteligibilă (eidos), materia şi ceea ce rezultă din amestecul lor. Călăuziţi de gîndire şi filosofie, oamenii se vor iniţia în mistere: „înţelegerea fiinţei pure, sfîntă şi inteligibilă, este ca o străluminare ce ne străfulgeră sufletul într-o clipă, nelăsîndu-ne să observăm şi să simţim prezenţa ei decît o singură dată.” Doar cei care prin dreaptă judecată se ridică deasupra amestecului de confuzii şi păreri, pot avea revelaţia adevărului cel mai limpede, pot atinge epoptia, cea mai înaltă treaptă de iniţiere.

Destinul cuplului regal, Isis şi Osiris, este sursa civilizaţiei faraonice, adepţii enigmaticei religii egiptene parcurgînd diverse garde de iniţiere, celor de la cel mai înalt grad fiindu-le rezervată o învăţătură profundă şi putinţa de a vedea Lumina care nu se arată decît celor ce şi-au desăvîrşit iniţierea. Textele piramidelor şi tratatul Despre Isis şi Osiris, al învăţatului grec Plutarh, el însuşi iniţiat în mistere, sînt sursele majore ale mitului osirian, cele două texte fiind separate de trei milenii în care această cale a cunoaşterii a fost străbătută de sute de generaţii de adepţi ai cultului celor doi zei, mitul osirian inspirînd peste veacuri opera cu substrat iniţiatic, Flautul fermecat, a lui Mozart. Prin doliu şi căutarea soţului iubit, Isis creează ritualuri, simboluri, evocări ale încercărilor prin care a trecut pe acre le uneşte ci iniţierile sacre pentru ca iniţiaţii să le trăiască la rîndul lor. Ea va reconstitui învăţătura primordială pe care o transmite adepţilor arătîndu-le pietatea şi energia de care au nevoie atunci cînd înfruntă adversitatea. Poate că nu poate fi imaginat nici un ideal mai înalt decît cel evocat de Plutarh cînd vorbeşte de fervoarea sa pentru cultul zeiţei Isis; convingerile sale arată setea de adevăr şi iubirea de înţelepciune şi cunoaştere. Egiptul faraonic nu este un stat geografic, este o stare de spirit, un mister al vieţii care se înfăţişează în întreaga plenitudine celui care bate la poarta templului aducînd cu sine partea sa de lumină lăuntrică pentru a împrăştia tenebrele.

Romanul lui Lucius Apuleius, Măgarul de aur/Metamorfoze este plasat în rîndul scrierilor care descriu universuri imaginare; criticul francez Joel Thomas îl analizează alături de Eneida lui Virgiliu şi de Satiricon-ul lui Petroniu. Deşi cele trei opere literare diferă ca gen, ca epocă în care au fost scrise, autorii lor trăind în medii istorice şi circumstanţe diferite, ele se regăsesc sun aceeaşi constelaţie imaginară, avînd o temă importantă pentru oamenii antichităţii, anume călătoria iniţiatică, văzută ca pelerinaj, acces către un centru, totul în încercarea de a depăşi cotidianul. Joel Thomas afirmă că privind cele trei universuri din scrierile amintite, vom descoperi „trei căutări, sau mai exact aceeaşi căutare la trei nivele ontologice diferite. Toate se situează în raport cu aceeaşi concepţie asupra Absolutului, dar privirile asupra lui sînt diferite”:  Eneida va fi „calea regală”, Măgarul de aur reprezintă „calea de mijloc”, iar Satiricon reprezintă „calea parodică”. Măgarul de aur este o scriere care ţine de domeniul a ceea ce este mişcător, nesigur, tema metamorfozei înscriindu-se într-un ansamblu simbolic coerent în care nefericitul Lucius face experienţa unei stări de nelinişte în care se vede lipsit de putinţa de a comunica şi experimentează zilnic teama de a fi ucis în mijlocul unei indiferenţe generale, poate asemenea lui Acteon care o privise pe Diana în timp ce se scălda, scenă redată în cartea a doua, prevestind oarecum metamorfoza şi nefericirile celui ce nu ţinuse seamă de îndemnul Byrrhenei „Tot ce vezi este al tău!”, obsedat fiind de dorinţa de a cunoaşte magia şi avatarurile sale: „Din tot ce vedeam, îmi închipuiam că nimic nu era aşa cum mi se înfăţişează în realitate. Mi se părea că absolut totul se metamorfozase prin puterea infernală a unor descîntece. Astfel, pietrele de care mă loveam, în închipuirea mea erau oameni împietriţi, păsările pe care le auzeam, oameni acoperiţi cu pene, arborii de dincoace şi de dincolo de zidurile oraşului, şi aceştia erau tot oameni încărcaţi cu frunze, iar apele curgătoare izvorau din trupurile lor omeneşti; credeam că statuile şi icoanele erau gata să pornească, zidurile să vorbească, boii şi celelalte vite de acelaşi fel să facă profeţii, că din cer chiar, din cerul adevărat şi din globul înflăcărat al soarelui vor sosi pe neaşteptate anumite prorociri.” Cu aceste trăiri ale lui Lucius aflat în casa Byrrhenei, care îl previne asupra primejdioaselor vicleşuguri şi momeli nelegiute urzite de Pamfile, gazda lui Lucius, ne apropiem de o situaţie pe care o vom regăsi pe parcursul romanului: lucrurile nu sînt ceea ce par a fi! Astfel sîntem incitaţi, crede Joel Thomas, să căutăm o arhitectură simbolică ascunsă, să descoperim esenţialul în spatele aparenţelor; tema deghizării/travestirii lui Thrasyleon este o învăţătură pentru a ocoli forţele regresive şi pericolul aparenţelor, un îndemn la a căuta esenţialul dincolo de aparenţe.

Romanul lui Apuleius stă sub semnul călătoriei, al căutării trandafirilor salvatori care i-ar fi permis lui Lucius să-şi recapete înfăţişarea omenească, „numai mestecînd trandafiri, vei scăpa de acest chip de măgar şi, revenit la starea ta de mai înainte, vei fi din nou dargul meu Lucius”, îi spune Fotis după ce a greşit cutiile în care stăpîna ţinea leacurile miraculoase. Nu este locul să insistăm asupra simbolismului trandafirului care în ansamblu, roză şi spini, simbolizează natura complexă a iniţierii, căutarea spiritualităţii, iar despre acestea dau seamă Romanul trandafirului, Gradina trandafirului a lui Saadi sau scrieile care întemeiază mişcarea rozicruciană; romanul Măgarul de aur este orientat în jurul căutării tradafirului: „Apuleius, scrie Joel Thomas, este fără îndoială primul, în istoria literaturii, care a urmărit acest simbol în manieră constantă de la un capăt la altul al povestirii sale, şi de a fi făcut din el însuşi centrul întregii căutări.” În opinia criticului francez, romanul lui Apuleius putea să se intituleze Romanul trandafirului, trandafirul fiind evocat de 15 de ori cu trimiteri la cîmpurile vizual, gustativ sau tactil; trandafirul nu putea lipsi din descrierea zeiţei Isis: „Rochia ei, din cea mai fină pînză de in, era în diferite culori care se schimbau, trecînd rînd pe rînd de la albul orbitor al crinului la galbenul şofranului şi la roşul aprins al trandafirului.” Trandafirul este invocat în pasajele erotice ce descriu noaptea plină de pasiune trăită împreună cu Fotis: „se apropie de mine aruncîndu-mi buchete de trandafiri şi avînd sînul plin de petale de trandafir scuturate”, „şi cu mica-i palmă tradafirie acoperindu-şi puţin gingăşiile”. Altădată priveşte cu nesaţ tradafirii care-i erau salvarea, dar de care nu se putea atinge: „se plecau într-o parte încărcaţi de roua dimineţii, nişte trandafiri de o prospeţime virginală”, sau pajiştea fermecătoare unde „străluceau nişte minunaţi trandafiri de un roşu aprins”. O singură apropiere explicită între tradafir şi parfumul său: „mă mîngîiam cu slaba speranţă că primăvara, care tocmai revenise, va acoperi cîmpiile cu o mulţime de flori proaspete şi va îmbrăca pajiştile în haină purpurie, că în curînd, spărgînd închisoarea lor de ghimpi şi răspîndind un parfum delicios, aveau să înflorească trandafirii, care ar putea să-mi redea chipul lui Lucius de altădată.” Metamorfoza lui Lucius în om încheie peregrinările nelipsite de primejdii, îl aşază în pragul unei noi vieţi, a unei vieţi schimbate de succesivele iniţieri; trandafirul apare ca un loc nevăzut, ca un creuzet unde se elaborează sensul mistic al romanului. Metamorfoza şi iluminarea isiacă îi redau vocea care va înălţa una dintre cele mai frumoase rugi rostite în latină: „Regină a cerului, fie că eşti binefăcătoarea Ceres, mama şi născocitoarea grînelor, care, bucuroasă că ţi-ai regăsit fiica, ai învăţat pe oameni să înlocuiască vechea ghindă, hrană sălbatică, prin alimente mai plăcute, şi care locuieşti pe ogoarele de la Eleusis; fie că eşti cereasca Venus, care din primele zile ale lumii ai unit, printr-o iubire înnăscută, sexele opuse şi ai înmulţit printr-o eternă fecundare neamul omenesc (…) Mi-ajung atîtea suferinţe, mi-ajung atîtea primejdii.”

În romanul lui Apuleius, călătoria este dorinţă de schimbare, depăşire a cotidianului care se desfăşoară pe trei planuri: călătoria picarescă, plimbînd eroul prin diverse medii, magia şi erotismul; aceste ultime două teme se regăsesc în literatura posterioară, Joel Thomas dînd exemplul celebrelor Memorii ale lui Casanova care îmbină cunoaşterea supranaturalului (prin magie) şi manifestarea vitalităţii (prin erotism), iar M. Carrouge afirmînd că magia şi erotismul au în comun faptul că sînt în slujba a trei tendinţe primordiale ale fiinţei: forţa, foamea şi sexul. Metamorfoza lui Lucius are loc în cadrul asocierii magiei şi a erotismului, Fotis fiind magiciană şi întruchipare a pasiunii: „Plăcerile noastre nu vor întîrzia mult; cum se lasă seara, voi fi în camera ta. Pleacă aşadar şi te pregăteşte, căci toată noaptea vreau să lupt cu tine vitejeşte şi din toată inima! (…). Să sorbim azi tot vinul acesta, care va alunga orice sfială ce ne-ar răci pornirile şi va aţîţa în noi înflăcărata putere a patimii.” Atracţia nemărurată pentru Fotis va aduce şi necazurile lui Lucius „ca un smintit şi încremenit în nebunia mea, visam cu ochii deschişi”. Lucius se visa o pasăre, voia să ajungă imediat la o formă sublimată de spiritualitate, fără iniţiere, fără încercări; în loc să devină pasăre, bufniţă, Lucius este simbolic închis într-o creatură rudimentară, purtînd în el două cereri, două aspiraţii către sublim şi către regresiune, urmărind-o pe prima cu metodele celei din urmă, după cum subliniază Joel Thomas. Succesiunea imprevizibilă de tribulaţii, de bune şi rele cuprinde toate posibilităţile pe care i le putea oferi viaţa, iar aceste încercări îi vor permite o lentă decantare, o alchimie interioară care îl deschid pe Lucius către Cunoaşterea adevărată, către Revelaţie. În faţa unei schimbări căreia nu-i găsea ieşirea, Lucius îşi parcurge drumul cathartic, trăieşte stări regresive, frica, îndoiala, ezitarea, speranţa, se supune încercărilor destinului, se reconstruieşte punînd în valoare posibilităţile inerente condiţiei sale umane.

La metamorfoză nu se ajunge prin hazard, ci printr-o voinţă exterioară, a unor zei, a unor fiinţe supranaturale, şi se petrece pentru amuzament, pedeapsă sau recompensă; metamorfoza transgresează legile naturii, îl transformă pe Acteon în cerb, pe Dafne în laur, pe Lucius în măgar…pedeapsă, protecţie, eroare. Metamorfoză a corpului sau a sufletului, a spiritului? Metamorfoza este trecerea de la o stare la alta, atinge forma dar mai ales spiritul, presupune probe dificile înfruntate cu curaj şi înseamnă renaşterea într-o stare nouă, miturile şi povestirile putînd fi totdeauna traduse în termeni iniţiatici. Sînt comentatori care fac apropieri între poveste şi mit, şi sînt numeroase, cel puţin ca subiecte iniţiatice, totdeauna se subliniază că în poveşti personajele duc o viaţă liniştită pe pămînt, printre noi, eroii miturilor cunosc o transfigurare într-o realitate cerească. Etimologic metamorfoza exprimă schimbarea formei, dar termenul exprimă un proces, o trecere, de aceea sensul prim se păstrează doar epntru lemea naturală, în vreme ce pentru cele ale spiritului este trecere dincolo de temporal, dincolo de limita între materie şi spirit. Pierre Brunel spunea că mitul metamorfozei „combină alteritatea şi identitatea; este deopotrivă imaginar şi real, cuvînt şi fiinţă, sens şi non sens.” Metamorfoza interioară nu este o schimbare de formă, ci una de comportament, în urma reaşezării valorilor, a unui lung proces de analiză, de reflecţie. Metamorfoza interioară începe printr-o călătorie, printr-o introspecţie la capătul căreia nu întîlnim o linişte asiguratoare de confort. Construirea sinelui este un amplu proces în care încercările ne aşază deopotrivă în faţa stabilului şi a efemerului, la intrarea într-un labirint ale cărui meandre nu le cunoaştem, sau în faţa unei oglinzi în care recunoaştem chipul…În cele mai multe din mitologiile lumii întîlnim trecerea obligatorie printr-o moarte simbolică pentru a renaşte diferit, metamorfozat interior. Toate ritualurile iniţiatice cer trecerea dincolo de superficialitatea lucrurilor, părăsirea lumii aparenţelor, regăsirea valorilor prime pentru împlinirea metamorfozei interioare. Metamorfoza interioară implică o trecere, iar această trecere este cel mai adesea o poartă reală sau virtuală care separă două stări: înainte şi după. Este cunoscut tabloul unui anonim din şcoala de la Avignon, Visul lui Iacob, în care Iacob dormind cu capul pe o piatră visează o scară pînă la cer pe care urcă şi coboară îngeri; poate că scara este în fiecare din noi şi sîntem chemaţi să urcăm treaptă cu treaptă, să ne apropiem de idealul umanităţii. La capătul unei vieţi de căutări, Siddhartha, eroul povestirii lui Hermann Hesse, îi destăinuie lui Govinda unul dintre gîndurile pe care le-a aflat: „înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvîrşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui, nici să o propovăduieşti.” Metamorfoza interioară trebuie trăită cu intensitatea şi ardoarea îndemnului lui Nietzsche, Devino ceea ce eşti!