Jan Patocka (1907-1977) este un nume binecunoscut atît pentru cărțile sale de filosofie, cît și pentru faptul că a fost, alături de Vaclav Havel și Jiri Hajek, unul dintre inițiatorii celebrului document al disidenței cehe, Charta 77; Patocka a fost și primul purtător de cuvînt al Chartei 77.
După studiile de filosofie și susținerea tezei de doctorat, Jan Patocka este bursier al Fundației Humbold, apoi merge la Freiburg im Breisgau, facînd parte din cercuri filosofice ilustrate de figuri celebre, cum ar fi: Nicolai Hartmann, Eugen Fink, Edmund Husserl, Martin Heidegger. În ciuda vicisitudinilor vremurilor, ocuparea Cehoslovaciei în 1938, închiderea universităților, revenirea la un relativ calm, redeschiderea universităților, instaurarea comunismului, excluderea fenomenologiei și înlocuirea cu marxismul, Jan Patocka este autorul unei vaste opere filosofice, cunoscute bine publicului ceh, dar și cititorilor germani, a aparut o selecție în cinci volume, cît și celor francezi unde au apărut 15 din cărțile sale. Amintim cîteva dintre cărțile care îi poartă semnătura: Lumea naturală ca problemă filosofică; Platon și Europa; Criza sensului; Eseuri eretice asupra filosofiei istoriei; Aristotel, precursorii și moștenitorii lui; Ce este fenomenologia?; Lumea naturală și mișcarea existenței umane; Artă și timp. Opuscule filosofice și culturale.
În România, numele lui Jan Patocka era cunoscut mai mult ascultătorilor postului de radio “Europa liberă”, unde, în chip firesc, era încurajată disidența la adresa regimului comunist; cărțile sale nu au fost traduse în limba română, încît este meritoriu și încîntător gestul Editurii Herald care oferă cititorilor prima traducere din Jan Patocka: Eseuri eretice despre filosofia istoriei, traducere din limba cehă și prefață de Anca Irina Ionescu, colecția “Cogito”, 2016, 176 p. Filosofii francezi care îi cunosc bine opera susțin că lucrarea Eseuri eretice despre filosofia istoriei este opera cea mai importantă a lui Patocka. În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în șase tomuri, la Presses Universitaires de France, între 1989-1998, lui Jan Patocka îi sînt prezentate trei lucrări; autorul prezentării este filosoful român Walter Biemel, el însuși discipol al lui Martin Heidegger.
Jan Patocka dezvoltă în cartea recent apărută concepția sa asupra stării de preistorie (proprie popoarelor care nu au dezvoltat încă o conștiință a istoriei), și expune modificarea care a avut loc la greci sub influența filosofiei. Patocka vorbește despre lumea naturală, o lume fără problematicitate, o lume care cunoaște lucruri tainice, sacrul, misterul, dar “nu cunoaște acea experiență a trecerii, a ieșirii existentului ca fenomen din întuneric spre deschiderea unde se manifestă de asemenea ceea ce lasă existența să se manifeste. (…) Căci numai existența dezvăluită a existentului oferă adevărata măsură a ceea ce este și a ceea ce nu este, permite să se determine în mod clar, prin ceva evident, ceea ce este.” Lumea dinaintea problematicității este una a sensului dat, modest și solid; Patocka dă exemplul lui Ghilgameș, zămislit pentru a săvîrși fapte supraomenești, dar care este supus morții, și după toate faptele și rătăcirile prin lume se întoarce la cetatea lui puternică, “la întemeierea unei împărății care îi oferă omului protecția cea mai sigură, chiar așa vremelnică cum este.”
Viața socială evoluează ajungînd la forme sociale complexe și puternice, în care Patocka distinge trei mișcări fundamentale ale vieții omenești: mișcarea de acceptare, mișcarea de apărare și mișcarea adevărului; prima privește intrarea omului în domeniul existenței individuale, a doua este un gen de autorenunțare la sine, acceptîndu-l pe celălalt (“De mișcarea de acceptare ține și exaltarea întruchipată în Eros: un abandon de sine care include în el însuși voința de a fi acceptat.”); mișcarea adevărului se regăsește în diferențierea dintre supranatural și natural, dintre divin și empiric. Vechii greci au înnoit sensul vieții politice, dar au ilustrat și relația dintre filosofie și polis, cultivînd un polemos care unește parțile rivale și “nu numai că este mai presus de ele, dar în el acestea sînt una. În el se făurește o unică putere și voință unitară, din el cresc legile și constituțiile, indiferent cît de divergente ar fi acestea.” Așadar, pe urmele lui Heraclit, un polemos care face posibilă existența filosofiei, un polemos creator al unității.
Jan Patocka arată ce înțelegem prin Europa și moștenirea europeană, pornind de la ceea ce Hegel scrisese despre Sfîntul Imperiu Roman de națiune germanică, care nu mai era un stat, dar configura încă acea Europă occidentală unită de cruciade, o unitate consolidată prin război, marcată în interior de dualitatea puterii spirituale și laice. În opinia filosofului ceh, moștenirea Sfîntului Imperiului era continuarea moștenirii romane și grecești, de la aceasta din urmă moștenind grija pentru suflet, care “este forma practică a descoperirii universului și a relației explicite față de el, la care s-a ajuns încă în filosofia ioniană: aici descoperirea cosmosului a ajuns în forma idealului filosofic al vieții în adevăr.” Pe urmele gînditorilor greci, Edmund Husserl avea să susțină că trebuie să ne rînduim opiniile în funcție de intuție, și nu invers; în aceasta vedea și “specificul culturii europene”. Ceea ce ținea de suflet sau de intuiție nu avea corespondent ca entitate politică, statală; în Evul Mediu nu exista pentru Europa nici un liant universal “care să se poată întruchipa într-o instituție sau într-o autoritate concretă și unificatoare în mod eficient”; era primatul lui a avea fața de a fi. Abia în secolul al XVIII-lea, Europa își va restructura ideile prin vastul curent Iluminist care va adapta Europa unei noi poziții în lume. Pentru Jan Patocka întreg acest proces își are sursele în turnanta determinantă produsă de științele Renașterii avîndu-i drept corifei pe Copernic, Kepler sau Galilei, care deși păstrau “grija pentru suflet”, aduceau o universalitate de alt tip. Iluminismul propunea ideea unei cunoașteri active, eficiente, nu doar orientată către interior, dar aceastaă concepție avea să fie respinsă de filosofia germană care nu a acceptat exilarea aspirațiilor artei, poeziei și muzicii.
Neîndoielnic, civilizația tehnică a reprezentat un moment de cotitură în continuitatea istoriei umane, dar această impetuozitate poate fi privită și din perspectiva distincției între autentic și neautentic, sau între sacru și profan. Patocka revine la modelul grec al polis-ului, al eului autentic, al sufletului, revenind la Platon pentru care statul este un model exterior al sufletului: “Gîndirea lui Platon, hotărîtoare pentru caracterul ontologic al acestei filosofii ca metafizică, este, așa cum a caracterizat-o foarte reușit E. Fink, gîndirea unei lumini fără umbră. Aceasta înseamnă că filosofia poate să se dedice propriului rol în viață, să fie un antipod neextatic, neorgiastic și o soluție proprie a problemei ridicate de cotidian.” Filosoful ceh sesizează urmele răului, banalității, plictiselii într-o lume a ingeniozității tehnico-științifice; descoperirile trebuie să ducă la exacerbarea misterului, dar ele nu împlinesc aceasta, ba mai mult sînt acaparate de cotidianul obișnuit, de “bîrfa generalizată și de banalitatea de mîine”, ori depășirea cotidianului este problema fundamentală a persoanei umane. “Individualismul modern, scrie Patocka, nu este o stradanie de a pătrunde dincolo de fiecare rol și sub ceea ce ascunde acesta, ci de a juca un rol semnificativ.” Dar omul modern trăiește acut și dureros dezrădăcinarea, viața omenească trăindu-se deseori în afara căminului, dar căminul nu are aici sensul de adăpost, ci arată că omul nu este nicăieri pe lume acasă, iar aici filosoful ceh vorbește despre criza generalizată a sensului care definește lumea modernă; scrierile sale mărturisesc necesitatea unei exigențe a sensului mai puternice decît în epocile precedente. Filosoful francez Jean-Francois Mattéi spunea că: “Întreaga gîndire a lui Heidegger și Patocka, de exemplu, sau cea a lui Camus, este o cautare a sensului, fie că este sensul ființei (Heidegger), sensul sufletului (Patocka) sau sensul lumii (Camus).” Reflecțiile lui Jan Patocka sînt profund originale și deschid noi ferestre în fenomenologie; nu este un simplu amănunt că traducerea în franceză a Eseurilor… a fost prefațată de Paul Ricoeur si postfațată de Roman Jakobson!
Scrierile lui Patocka își găsesc unitatea în convergența, explicită sau implicită, aceluiași spirit deschis interogațiilor și conceptualizărilor. În prefața la una din cărțile lui Jan Patocka, traduse în franceză, Marc Richir scria că filosoful ceh ne invită la un parcurs meditativ, dincolo de mode, dincolo de perdelele de fum, un parcurs pe care l-a construit cu grijă, în ciuda vitregiilor vremurilor, cu o mare fermitate a gîndului și a sufletului, acel suflet despre care Jan Patocka scria cu referire la Platon.
Taguri: eseuri, Herald, Jan Patocka, sens