Aici sînt tapiserii, Abelone, rînduite pe pereți. Îmi închipui că ești aici, sînt șase tapiserii, vino, hai să trecem încet prin fața lor. Dar întîi fă un pas înapoi și privește-le pe toate deodată. Ce tăcute sînt, nu? Nu e multă variație în ele. Mereu insula aceasta ovală, albastră, plutind pe fondul roșu discret, înflorat și unde viețuiesc mici animale preocupate de ele însele. Numai acolo, la ultima tapiserie, insula urcă puțin, ca și cum ar fi devenit mai ușoară. Ea poartă mereu o formă, o femeie cu veșminte diferite, dar mereu aceeași. Cîteodată, alături e o figură mai mică, o slujitoare, și mereu apar animale heraldice mari, în mijlocul insulei, în mijlocul acțiunii. La stînga un leu, la dreapta, luminos, un licorn; ei țin aceleasi stindarde, care se înalță sus deasupra lor arătînd: trei luni de argint ce urcă în trepte pe bandă azurie pe fond roșu. (Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge)
Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin teze de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul.
Au trecut 175 de ani de cînd Prosper Mérimée, la acea dată inspector al Monumentelor istorice, redescoperea tapiseriile aflate atunci în castelul Boussac, acolo unde avea să le admire George Sand și să le descrie în Promenade à Berry; achiziționate pentru muzeul de la Cluny, în 1882, ele au fost admirate pentru prima oară de public cu prilejul Expoziției Universale de la Paris, din 1878. În epocă, simbolismul heraldic și esoteric pus pe seama tapiseriilor era amplificat de redescoperirea lor în plin romantism. Absentă din unele bestiarii antice, licorna este un animal fabulos, mitic; nu este amintită nici în Phisiologus, nici în Istorianaturală a lui Pliniu cel Bătrîn, nici în Etymologiae lui Isidor de Sevilia. În secolul al XIII-lea, Bestiarul lui Pierre de Beauvais amintea de monoceros/unicornis, animalul cu un singur corn, de care oamenii nu se puteau apropia: „vînătorii conduc o fecioară în apropierea locului unde stă licorna și o lasă singură în pădure. Curînd licorna vede tînără și se culcă pe genunchii ei. Doar în acest mod vînătorii o pot prinde și conduce în palatele regilor.” În al său Bestiaire, Guillaume le Clerc de Normandie consideră că: „Acest animal extraordinar, care are un corn pe cap, îl reprezintă pe Domnul nostru Isus Cristos, mîntuitorul nostru. El este licorna cerească ce a venit să se odihnească la sînul Fecioarei care este de o așa mare bunătate.” Prezența licornei în iconografie este mai accentuată în Renaștere, încît pe bună dreptate Charbonneau-Lassay scria în al său Bestiaire du Christ: „Sînt puține animale reale sau fabuloase care să fi fost, așa cum a fost licorna, obiect la favorurilor misticilor, simboliștilor, artiștilor.”
Arta medievală a lăsat miniaturi, manuscrise frumos caligrafiate și desenate, catedrale, toate dînd măsura artei tradiționale care transmitea una din fațetele adevărului și arăta calea spre absolut și prin aceasta posibilitatea de a reintegra conștiința universală. De aceea tapiseriile de la Cluny, unde sînt astăzi expuse, nu pot fi privite ca simple ilustrări ale celor cinci simțuri, deși nici această lectură nu trebuie respinsă, doar că trebuie trecut de primul văl, de exoteric; tapiseriile trebuie privite în mai largul cadru al spiritualității medievale, al heraldicii, al alchimiei, al esoterismului. Deschizînd noi orizonturi de cercetare, specialiștii în istoria artei au văzut în cele șase tapiserii o învățătură esențială pentru spiritualitatea feminină, arătînd că în epoca în care au fost realizate tapiseriile își rostuiau viața și gîndirea după o axă spirituală Anne de Bretagne, Marguerite of York, Diane de Poitiers, Anne de Beaujeu. Tapiseriile de la Cluny dezvăluie o complexitate iconografică pe un dublu registru, heraldic și scenic, iar din perspectiva interpretării detașîndu-se alegoria simțurilor, ilustrarea iubirii curtene, omagiul adus eternului feminin. Bertrand d’Astorg reînnoia într-o carte aparută în 1963, interpretarea simbolului licornei legîndu-l de concepțiile medievale privind dragostea de curte, într-o descriere marcată de lirism și fior poetic: „Era o licornă albă, ca mărime asemenea calului meu, dar călcînd mai ușor și cu pași mai mari. Coama-i mătăsoasă îi flutura pe frunte; mișcarea îi înfiora pielea lucioasă și-i mișca perii deși ai cozii. Întregul său trup răspîndea o lumină pălită și scîntei săreau uneori din copitele sale. Alerga în galop de parcă ar fi vrut să-și înalțe cornul grozav pe care sidefii se răsuceau în spirale regulate.” Poeții au văzut în licornă tipul marilor îndrăgostite care resping împlinirea marii iubiri, licorna avînd puterea de a descoperi ceea ce este impur: „Asemenea făpturi renunță la iubirea din fidelitate pentru iubire și pentru a o salva de la o deteriorare ineluctabilă” (Yves Berger). Este o stranie împletire a lirismului renunțării și a lirismului posesiunii, al fascinației purității, ideea admirabil exprimată de Pierre-Henry Simon: „Fie că este, prin simbolismul cornului care desparte apele tulburi, descoperă otrăvurile și nu poate fi atinsă nepedepsit decît de o fecioară, emblema unei purități active, fie că, alungată și invincibilă, nu poate fi capturată decît prin șiretenia unei fete care o îmbată cu mireasma unui lapte virginal, licorna evocă întotdeauna ideea sublimării miraculoase a vieții trupești și pe cea a unei puteri supranaturale care emană din ce este pur.”
Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”. Sigur, tapiseriile familiei Le Viste, lucrate în jurul anului 1500, nu înfăţişează un climat religios, dar ţin de o ordine a sacrului, o ordine apărată de Leu şi de Licornă, pe care nimeni nu o va profana. Misterul nu poate fi capturat, cum nu putea fi prinsă nici Licorna, doar îi puteau fi urmaţi paşii cu delicateţe. Să o urmăm pe Jacqueline Kelen: „Să contemplăm deci ansamblul tapiseriilor, să intrăm în templu, în acest spaţiu sacru, în această viaţă radioasă.” Majoritatea interpretărilor tapiseriei de la Cluny văd în primele cinci tapiserii o ilustrare a celor cinci simţuri, iar în a şasea o renunţare la podoabe. Pe urmele lui Origen, Jacqueline Kelen scrie despre cele cinci simţuri dincolo de trăirile omului exterior, amintind că omul interior are deopotrivă cinci simţuri a căror subtilitate îi deschide calea către realităţile superioare; inima omului interior nu este un organ, ci conştiinţa Divinului. Ordinea în care sînt prezentate tapiseriile a fost stabilită printr-o convenție, dar dorința de a patrunde misterul Doamnei cu licorna ascute atenția, spunea Alain Erlande-Brandenburg, care adauga că fiecare scenă este de un „admirabil echilibru, cu un aspect piramidal axat pe o verticală.”
Totul e atît de tulbure. Leul nu mai are nimic de făcut. Ea însăși ține stindardul. Sau se ține de el? Cu cealaltă mînă a prins cornul licornului. E doliu oare, stă oare doliul astfel în picioare, și un veșmînt de doliu poate fi atît de tăcut ca această catifea neagră-verzuie, pe alocuri ofilită. În prima tapiserie, în mijlocul unei insule tronează cu mîndrie Doamna, avînd alături Leul şi Licorna; Doamna ţine în mîna dreaptă o lance cu un stindard lăsînd a se înţelege că porneşte în cucerirea unui loc minunat; domeniul său este o grădină suspendată între cer şi pămînt, un loc intim şi profund: „Este o înţelegere secretă între domeniul sensibil şi lumea spirituală, un dialog neîncetat între văzut şi nevăzut. Cele şase tapiserii pun în scenă trecerea fină de la una la alta prin parcursul Doamnei care se arată a fi o lungă maturare, răbdătoare transformare. În timpul acestei mişcări progresive percepţiile se clarifică, trupul devine mai uşor, aproape transparent, apoi bucuria Cerului cuprinde totul. Acestei înalte asceze îi trebuie consacrată o viaţă întreagă.” Fiinţa umană cu conştiinţa trează se situează între cer şi pămînt, între tangibil şi impalpabil, fără a neglija nici unul nici celălalt. Tapiseriile de la Cluny nu sînt realizate sub imperiul perspectivei vizuale, personajele nu sînt nici aproape nici departe, ele sînt pe acelaşi plan şi sub aceeaşi lumină. Jacqueline Kelen face o apropiere cu arta icoanelor, unde subiectul este în întregime cuprins în realitatea Înaltului îmbrăţişată de lumina cerească. Tapiseriile de la Cluny nu reprezintă scene încîntătoare care suscită dulci reverii, ci pun privitorul în prezenţa unui Regat care pare pierdut sau ireal, un loc în afara geografiei şi cronologiei, un Regat al spiritului. Este singura tapiserie în care Doamna ține în mîna dreaptă baniera/stindardul care împarte insula în două; un comentator al simbolurilor încifrate în tapiseriile de la Cluny, care își semnează cartea cu pseudonimul Heptagone, intitulează prima tapiserie „Prezentarea la Templu”, în care vede calea spirituală, puterea și puritatea, stăpînirea interioară, echilibrul și pacea, lumea tăcută primitoare a Înțelepciunii. Doamna din această tapiserie evocă Forța, Înțelepciunea și Dreptatea. „În epoca medievală și chiar mai tîrziu, femeia apărea în artă și literatură aproape exclusiv ca reflexie a ideilor masculine: idolatrizată sau condamnată, ea întrupează fantasmele bărbaților. Tradiția vizuală asociind sexualitatea și feminitatea este deopotrivă veche și va permite să dea o formă lizibilă dogmei misogine: culpabilitatea Evei ca și adevărata sa natură sînt ilustrate de șarpe, pictat ca sosie a unei Eve cu un corp reptilian”, notează Katherine Ilsley Sowley în teza sa La Tenture de la Dame a la licorne: la figure feminin au service de l’image masculine. Universul evocat de toate tapiseriile este nocturn, fapt întărit de omniprezența cornului Lunii și a iepurelui, animal selenar. Noaptea este un timp al devenirii, al germinării, este creuzetul din care va țîșni lumina zilei. Astru prin excelență al lentei și secretei produceri a vieții, Luna deține forțe ascunse, profunde, care sînt cele ale maturării; Mircea Eliade scria că Luna nu a fost niciodată adorată pentru ea însăși, ci pentru ceea ce ținea de sacru, de forța care era concentrată în ea, în realitatea și viața inepuizabilă pe care o manifestă. Astrul nopții indică un început, o învățătură, un drum al realizării spirituale. Prin fazele sale crescătoare Luna întruchipează spiritul căutării și ne învață despre necesitatea metamorfozelor constante ale facultăților spirituale, care au loc prin morți și renașteri succesive pentru a ajunge la claritatea spiritului. „Dacă noaptea poate fi percepută ca lumea interiorității, Luna domnind peste această lume secretă întrupează atunci posibilitatea de a formula ceea ce este conținut în interioritate. Percepția spirituală nu se face decît gradual, pe etape, și rămînînd totdeauna de aprofundat, Luna întrupează deopotrivă capacitatea de a reînnoi ceea ce a fost formulat după starea de conștiință de moment. Ea este depășirea formei”, scrie Heptagone, în cartea sa La dame a la licorne. Autorul se întreabă de ce numai trei faze ale lunii, răspunzînd că a patra fază este prezentă pe scuturile leului și licornei, mesajul fiind cel al eternității ciclurilor.
Femeia hrănește șoimul. Ce splendid îi este veșmîntul. Pasărea stă pe mîna înmănușată și se mișcă. Ea o privește și ia ceva din talerul pe care i-l aduce slujitoarea, întizîndu-i-l. Animalele de pe blazon se ridică heraldic, orgolios. Blazonul le îmbracă încă o dată ca o mantie. O agrafă frumoasă îl ține laolată. Și flutură.
Doamna cu licorna: Gustul – tapiserie, cca 1500
A doua tapiserie este dominată de spiritul iubirii, al păcii, Leul şi Licorna ţinînd stindarde, protejînd acel tărîm al liniştii şi al bucuriei. În mod curent acestei tapiserii îi este atribuit simţul gustului, dar Jacqueline Kelen găseşte mai curînd trimiteri către cuvînt, către „limba păsărilor”, către cuvîntul etern. În această a doua tapiserie „nu mai sîntem în domeniul agitat al emoţiilor şi al pasiunilor, domeniu instabil, capricios, contrastant, pe care-l desemnăm astăzi prin psihism, acolo unde iubirea devine ură şi atracţia repulsie, acolo unde dorinţele sînt avide şi trecătoare. Sîntem într-un univers deopotrivă fremătător şi netulburat care respiră o pace profundă.” Alchimiştii au descifrat în „ţesătura” tapiseriilor de la Cluny expozeul răbdătoarelor lor operaţii care se încheie cu obţinerea aurului alchimic, ternarul alchimic sulf, mercur şi sare fiind reprezentat de Leu, Doamnă şi Licornă, personaje prezente în toate cele şase tapiserii. Alchimia începe să fie privită prin prisma adevăratului ei scop: nu fabricarea aurului material, nu obţinerea unor fenomene spectaculoase, ci regenerarea omului natural, îndreptarea către lumină, după deviza Orare et Laborare. Îndemnul acestei tapiserii este căutarea semnificaţiei ascunse a lucrurilor, descifrarea semnelor, înţelepciunea dezvăluindu-se doar celor care caută subtilul. Este o tapiserie peste care adie vîntul spiritului, un suflu divin, iar imaginea Doamnei care hrănește pasărea trimite la iubirea curteană care impregna moravurile și literatura secolelor de apogeu al Evului Mediu; limba trubadurilor celebra iubirea în puritatea sa desăvîrșită, celebra de asemenea cîntul păsărilor, susurul izvoarelor, foșnetul arborilor și mireasma florilor. Cunoașterea limbii păsărilor era fructul unei vieți dăruite Înțelepciunii, căutării neobosite a spiritului, cea care conduce către nemurire, asemenea mesajului operei alchimice redactate de Cyrano de Bergerac. Păsările simbolizează stări sprituale și acesta trebuie să fi fost gîndul lui Saint-John Perse cînd a scris: „Păsările păstrează printre noi ceva din cîntul Genezei”. În alchimie pasărea apare continuu prezentă și are un rol simbolic, ceea ce scria alchimistul antic Zosima într-un tratat astăzi pierdut: „Luați Piatra filosofilor, negrul, albul, roșul și galbenul care este o frumoasă pasăre, această pasăre care zboară fără aripi în obscuritatea nopții la fel de bine ca și în lumina zilei.”
Fără voie te apropii mai încet de următoarea tapiserie, îndată ce observi cît de adîncită e femeia în sine: ea împletește o coroană, o coroană mică și rotundă de flori. Leul nu i-a parte; dar la dreapta, licornul înțelege.
Atmosfera calmă, de reculegere domină şi cea de a treia tapiserie, cea în care Doamna împleteşte o cunună din garoafe într-un frumos îndemn de a deprinde voluptăţile sensibile, bucuria înaltă şi esenţa imuabilă a fenomenelor: „Totul corespunde, Cerul şi Pămîntul, luminile din Înalt şi frumuseţile de Jos, stelele strălucitoare şi florile proaspete. Demersul interior, cel al inimii, constă în a intra în simpatie, în sensul puternic al termenului, cu universul întreg, văzut şi nevăzut. Doamna care este Înţelepciunea face să domnească pacea în jurul ei. Ea îngăduie punerea în acord, în locul luptei, a suveranităţii temporale a Leului şi autoritatea spirituală a Licornei. Anunţ al unui timp mesianic”, scrie Jacqueline Kelen. Un timp al Sophia perennis, al eternei Înţelepciuni. Un motiv încărcat de simbolism este rodia, desenată pe rochia Doamnei. Simbol major al hermetismului, rodia era în Grecia antică atribut al Herei şi al Afroditei; conţinînd sub coaja unică un număr mare de seminţe rubinii, rodia este simbol al fecundităţii, al unităţii, al plenitudinii; alchimic, rodia desemnează opera la roşu. Privitorul tapiseriilor este totdeauna atras de centrul, acolo unde întîlneşte invariabil calmul, dreptatea, frumuseţea şi iubirea, spiritul iubirii iradiind, fiind Unul în multiplele sale manifestării, o rodie şi seminţele sale! Pentru Heptagone, această tapiserie exprimă „limbajul florilor”; arta grădinăritului, a cultivării florilor este asociată tradițional spiritului feminin, grădina medievală conținînd plante aromatice, medicinale sau doar decorative. Jakob Bohme spunea că „orice plantă, în cer este o stea”. Pămîntul are energii care se schimbă de la un sezon la altul, Soarele crescător favorizînd creșterea plantelor, iar cel descrescător anunțînd încheierea unui ciclu; esențială pentru plante este și astrologia lunară, prezența Lunii în semnul constelațiilor de foc, aer, apă și pămînt avînd un corespondent în evoluția plantelor. Fotosinteza este o adevărata alchimie vegetală, metamorfoza mineralului în organic, a inertului în viu; substanțele alchimice sare, mercur și sulf se regăsesc în plantă: sarea în rădăcină, mercurul în frunză, sulful în floare. Prin extragerea chintesenței din plantă acțiunea sa devine profundă, chintesența evocînd trecerea de la starea brută la puritatea absolută și operantă. Grădina conține secretul locului perpetuu al vieții; athanorul este închis și circular ca și grădina din tapiserie: „Doamna creează grădina, în centrul căreia se află. Dar grădina închisă poate fi interpretată și ca sufletul căruia corpul îi este împrejmuire. Sufletul este athanorul alchimistului a cărui transformare interioară corespunde transformărilor materiei asupra căreia lucrează. Doamna devine athanorul. Ea recreează prin curtea interioară care o înconjoară, armonia datorită esențelor pure. Ea o face prin stăpînirea limbajului florilor, prin cunoașterea tradițională pe care a primit-o și datorită focului totdeauna renăscînd a aspirației sale spirituale”, scrie Heptagone. Cununa Doamnei este un simbol al legăturii eterne cu divinul, dincolo de faptul că florile sînt efemere.
Va urma …