Metafizica și lecția trăită

La începutul veacului al XX-lea numeroși intelectuali au manifestat un interes crescut pentru problema sincerității. Ce i-a determinat să reflecteze asupra acestei noțiuni?

O noțiune apărută în secolul al XIII-lea, avînd origini latine, însemnînd transparență, autenticitate, puritate, franchețe, adevăr. În vremurile noastre, noțiunea de sinceritate capătă deschidere către problematica subiectului, întrucît doar subiectul conștient de el însuși și ascultînd propria interioritate este capabil să facă o alegere, între a fi sincer sau nu. Înțelegem astfel mai bine de ce noțiunea de sinceritate revine în actualitate în secolul al XX-lea, într-o epocă în care omului și subiectivității le sînt acordate locurile cuvenite în ansamblul efortului de gîndire. Sub semnul sinceritații, al autenticității ar trebui să stea orice mărturisire a unei persoane care-și așază discursul în temeiul bunei-credințe și nu caută să-și înșele interlocutorul sau cititorul; în vechime prima dovada a adecvării discursului la adevăr/aletheia o întîlnim în dialogurile lui Platon, model al adevărului Ideilor și al sincerității gîndurilor. Metafizica secolului al XX-lea poate fi privită și din perspectiva confesiunii, a sincerității gîndului care exprimă experiențele omenești ultime, cum ar fi iubirea, moartea, singurătatea, credința? Acestei întrebări îi caută răspuns Nicoleta Dabija în cartea sa Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii, București, Editura Eikon, colecția “Universitas”, 2015. După propria mărturisire, Nicoleta Dabija încearcă să valideze relația dintre metafizică și confesiune: “Spiritul metafizic prin excelență este acela care nu poate lua realitatea așa cum este, care pune gîndirea să se gîndească pe sine, care, încercat de neliniști, caută o poziție mai bună de acordare la lume și la propria-i trăire. Această poziție este descoperită în chip subiectiv și în solitudine, printr-o experiență vie a metafizicii.”

Pentru a înțelege rolul confesiunii, a mărturiei filosofice, Nicoleta Dabija supune atenției condiția eului și tipurile de confesiune; o face folosind modelele clasice ale confesiunii făcute de filosofi, confesiuni ale eului generic (Rene Descartes), ale eului care se iubește pe sine (Jean-Jacques Rousseau), ale eului ca voință de putere (Friedrich Nietzsche), ale eului indecis (Karl Jaspers), ale eului ca persoană (Nicolai Berdiaev) sau ale eului obsedat de sine (Emil Cioran), fiecăruia surprinzîndu-i nota personală, originalitatea scriiturii în care filosoful se dezvăluie în confruntarea sa cu lumea, cu spiritul vremii. Amintita noțiune de sinceritate ocupă un loc fundamental în Confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau; în sinceritate se află centrul justificării esențiale a operei sale, atît în ceea ce privește autobiografia, cît și gîndirea filosofică: “Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel și a cărei înfăptuire nu va avea imitator. Vreau să înfățișez semenilor mei un om în tot adevărul firii lui; și omul acesta voi fi eu”, scrie Rousseau, cel care instaurează “povestirea autobiografică”, cel care face din iubirea de sine o tendință firesc și universal umană, o soluție salvatoare pentru un suflet solitar. Scriind despre Nietzsche, autoarea sesizează dintru început dificultatea înțelegerii eului-dublu, Nietzsche punînd sinceritatea, loialitatea și probitatea în raport cu sine, nu cu ceilalți, la fel cum vede în compasiune și altruism o formă a unui egoism neasumat, deci nesincer. Pe urmele stoicilor, Nietzsche susține că omul greșește în raport cu el însuși, de aceea omul trebuie să fie limpede cu sine și să evite să se mintă; el cere omului o metamorfoză luminoasă a sinelui, să schimbe constant în lumină și flacără tot ceea ce este. Continuîndu-și cercetarea Nicoleta Dabija identifică mai multe tipuri de confesiune întrucît aceasta nu este limitată la o singură disciplină; autoarea punctează și analizează convingător confesiunea religioasă, literară, pe cea din marginea exercițiului psihanalitic sau din discursul filosofic. Atașat bunătății și pacii, Sfîntul Augustin este călăuzit în Confesiunile sale de căutarea adevărului, singura cheie a sensului vieții umane. Sfîntul Augustin “dorea pur și simplu să trăiască iubirea, nu să o transforme. Orice teoretizare este o expresie a morții. Or nu să stingă iubirea dorea Augustin, ci să o lase în lumina lui Dumnezeu”, notează Nicoleta Dabija. Exercițiul psihanalitic nu putea lipsi din discuția aplicată despre confesiune, despre mărturisire, iar psihanaliza scoate în lumină o paletă de imagini, idei, trăiri imaginare care definesc spațiul lăuntric. Aceste istorii de viață se impun prin acuratețea lor, prin coerență și pregnanță; într-o oarecare măsură ele se aseamană autobiografiilor intelectuale în care angajamentul autorului este total și aduce în lumina conștiinței cele mai tainice ascunzișuri ale ființei umane. Asta își propusese C.G. Jung cînd scria în taină cartea care avea să apară tîrziu după moartea sa, Cartea Roșie.

În lumea antică filosoful era înainte de toate cineva care trăia filosofic, practica virtuțile morale, revenea constant la sine, la existența autentică totul prin practicarea exercițiilor spirituale prin care discursul filosofic exterior era convertit într-unul interior. Filosofii secolului al XX-lea au recurs la un exercițiu confesiv sub forma jurnalului, autobiografiei, memoriilor, corespondenței, dialogului sau confesiunii indirecte, unde lasă să vorbească eul mărturisitor despre întîmplări, întîlniri, geneze ale unor studii, anxietăți, bucurii, iubiri, tristeți. “Confesiunea, scrie Nicoleta Dabija, presupune inițial o căutare confuză, care parcurge spațiul indecisului pînă să ajungă la o credință limpede. Actul mărturisirii pleacă din solitudine, dar implică întotdeauna o mișcare de ieșire în afară, în direcția atingerii unei unități între ceea ce știi și realitatea concretă a vieții. El trebuie să exprime neliniștile filosofului, să rezolve paradoxurile gîndirii lui, să-l aducă la o înțelegere exhaustivă asupra sinelui și epocii istorice pe care o reprezintă.” Autoarea va alege cele mai fericite întruchipări ale manierelor confesive, justificînd convingător alegerile făcute;  unul din cele mai sincere, mai frustre jurnale este cel al scriitoarei Anais Nin, un jurnal în care întîlnim deopotrivă atmosfera culturală a Parisului anilor’30 ai secoluli trecut, dar și poveștile sale amoroase, ea rămînînd fidelă notațiilor originale, motiv pentru care jurnalul a fost publicat după moartea protagoniștilor. Pline de miez sînt și paginile despre autobiografia lui Nicolai Berdiaev, pentru care orice mărturisire de ordin spiritual trebuie să ducă la o adevărată înțelegere de sine, sau despre genul epitolar văzut ca un mod autentic de confesiune. Autoarea alege ca model scrisorile lui Martin Heidegger “adresate unor femei pentru care Heidegger a încercat o prietenie autentică, dublată de un obscur sentiment de dragoste, anume Elisabeth Blochmann și Hannah Arendt.” Scrisorile filosofului nu au nicidecum coloratura limbajului expresiv din alte genuri de confesiune, dar cititorul negrăbit va trece dincolo de literă și va descoperi cu încîntare în dimensiunea spirituală a textului ecourile profunde ale sentimentului de iubire, scrisorile fiind și “comentariul ideal al unei experiențe erotice”, după cum le numește Gabriel Liiceanu. Cum altfel ar putea fi citite aceste rînduri ale lui Heidegger, “visez că-mi atingeți fruntea cu mîna D-voastră dragă și frumoasă și știu atunci că totul este bine” sau cînd vede în Hannah Arendt “forța care mișcă totul în viața mea”? “Timpul vine cu o zi în care toate trăirile esențiale devin integrate unui destin, în care resimți că ești pe deplin stăpîn asupra existenței tale, că nu mai este necesar să privești în afară pentru a te căuta. Viața spirituală se concretizează în toate experiențele trecutului pe care le-am înteles, transfigurat, plasat într-un destin. Aceasta este lecția esențială pe care o avem de învățat din exercițiul epistolar heideggerian”, scrie inspirat Nicoleta Dabija.

Analizînd scrierile la persoana întîi, Nicoleta Dabija reliefează tendința filosofilor de a transpune experiența subiectivă în dimensiunea obiectivității, fie că mărturisesc despre iubire, despre moarte, despre credință sau despre singurătate, ca experiențe definitorii ale confruntării omului cu lumea. Temeinic documentată, scrisă cu talent și pasiune, cartea Nicoletei Dabija este și o pledoarie pentru o cale nouă deschisă metafizicii, în care “confesiunea se poate constitui ca prelungire a metafizicii”. Confesiunea care redă omul cu întrebările sale dificile este filosofie, este parte a discursului filosofic, un discurs care-și lărgește deopotrivă cîmpurile de interes și formele expresiei filosofice, dincolo de tiparul unui clasicism anchilozant.