Numărul de aur

Una din legendele amintite de Herakleides Ponticul afirma că Pitagora ar fi fost de obîrșie un Aithalid și era socotit fiul lui Hermes, care i-ar fi spus să-și aleagă orice, în afară de nemurire. Pitagora a cerut ca pe timpul vieții și după ce s-ar fi săvîrșit să poată păstra memoria celor întîmplate.

Același Herakleides povestește despre o discuție între Pitagora și Leon din Fliolante, în care Pitagora a făcut distincția între înțelept și filosof, iubitorul de înțelepciune. Fără să fi lăsat scrieri, ceea ce se știe despre doctrina pitagoreică datorîndu-se unor mărturii aparținînd doxografilor, comentatorilor și filosofilor antici fascinați de strălucitoarea personalitate a unui reformator religios, taumaturg, matematician, filosof atent la muzica sferelor și la armonia cetății, Pitagora rămîne cel în care Hegel vedea “primul maestru universal”. Contemporanii lui Pitagora vorbeau cu admirație de congregația religioasă, homakoeion, comunitatea de viață austeră și spirit aristocratic, care va influența filosofii de la Platon pînă la Nietzsche; comunitatea sa număra în jur de șase sute de membri a căror menire era să cultive meditația, cumpătarea, păstrarea secretului, idealul cunoașterii demonstrative, situîndu-se la încrucișarea unui joc al opozițiilor între esoteric și exoteric, sacru și profan, laic și religios, loc vizibil și loc inteligibil. Toate acestea sînt temeiuri ca filosofia pitagoreică să-și păstreze neștirbită atracția, unul dintre cei care au studiat filosofia lui Pitagora fiind gînditorul român Matila C. Ghyka, născut la Iași, la 13 septembrie 1881, descendent al domnitorului Moldovei, Grigore al V-lea Ghyka. Matila C. Ghyka era convins că “pe falnicul trunchi lăsat de Maestrul din Samos au crescut ramuri puternice formînd un fel de nobil evantai, asemănător frunzei de palmier” și a surprins aventura intelectuală a “legii numărului” într-o carte recent tradusă integral în limba română: Numărul de aur. Rituri și ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizației occidentale, scrisoare către autor de la Paul Valéry, prefața de Basarab Nicolescu, traducere din limba franceză de Adrian Pătrușcă, București, Editura Nemira, colecția “Porta Magica”, 2016, 496 p., 66 planșe. Este prima traducere integrală; în anul 1981, în traducerea lui Traian Drăgoi, a apărut primul volum din Numărul de aur, din cel de-al doilea apărînd doar două capitole, în volumul Estetică și teoria artei.

Numărul a exercitat o fascinație constantă în filosofia vechilor greci, dar toți comentatorii sînt unanimi în a recunoște lui Pitagora și școlii sale meritul de a fi așezat temelia unei filosofii a numărului, a proporției, a armoniei muzicale, idei admirabil surprinse de Paul Valéry: “Fiice ale numerelor de aur,/Întruchipări ale legilor cerului,/Peste noi se pogoară și-adoarme/Un zeu de culoarea hidromelului” (Cîntarea coloanelor). Cunoștințele științifice i-au permis lui Matila C. Ghyka să treacă de nivelul speculației pe seama muzicii sferelor sau armoniei arhitecturii și să vorbească despre filosofia și știința celor amintite, despre teoria proporțiilor, despre numărul de aur (1,618…), despre tetractys, văzut ca simbol al universului, ca împlinire a perfecțiunii absolute, despre pentada ca număr al armoniei în sănătatea și frumusețea manifestate în corpul uman. Teoria generală a proporțiilor nu era un exercițiu speculativ pentru încîntarea minților, era asociată studiului proporțiilor geometrice sau armonice. Un timp, arhitectura a avut un caracter inițiatic și ritualic, cultivîndu-se o tradiție a secretului, o concepție esoterică despre arhitectură; Matila C. Ghyka pune în evidență pașii pe care îi făcea discipolul pitagoreic pentru a urma un traseu parcurs cu tenacitate prin labirintul de simboluri și de analogii, la capătul căruia i se deschidea perspectiva asupra Adevărului, Frumuseții, Armoniei și Unității. Fără inventarea tiparului, susține autorul, arhitectura ar fi rămas esoterică, iar transmiterea principiilor sale prin inițiere nu era iubire pentru mister, ci necesitate. În De vita pythagorica, Iamblicos povestește că plimbîndu-se prin fața unei fierării, Pitagora “a auzit în urma unei coincidențe divine ciocanele care băteau fierul pe nicovală și scoteau niște sunete care se aflau într-o deplină armonie unele cu altele, cu excepția unei perechi. A recunoscut în aceste sunete raporturile de octavă, cvintă și cvartă.” Pornind de la experimentele și considerațiile lui Pitagora, Matila C. Ghyka scrie convingător despre ritm, incantație, armonie în muzică și poezie, aici întîlnindu-se cu concepțiile unui alt estetician român trăitor în Hexagon, Pius Servien. Poezia lui Chateaubriand, Victor Hugo, Baudelaire, Mallarmé, Paul Valery, Walt Whitman, Paul Claudel sînt exemple care susțin concepțiile despre emoție, armonie, simetrie, tensiune interioară, periodicitate. Armonia ritmată are însă și ceva magic, iar vocile o anume vrajă; se știe că pitagoricienii au prețuit valoarea purificatoare a muzicii, a incantației, cea care-l va face pe Platon să vorbească despre îndrăgostitul inspirat de Dumnezeu, iar pe Matila C. Ghyka despre “incantațiile de dragoste conștiente, «nevoia de magie» pe care o implică împlinirea dorinței amoroase”, amintind de un talisman reprodus de Paracelsus, în care poate fi văzută Venus cu o pentagramă mare deasupra capului.

Scriind despre viața și legenda lui Pitagora, Matila C. Ghyka insistă pe fundamentul vieții și fraternității reale, pe comuniunea guvernată de “întrepătrunderea Lumii vii” și a legii armoniei, totul “sfîrșind prin marea iluminare a iubirii divine, așa cum o întrevedem în străfulgerarea finală din Banchetul lui Platon”. O comunitate filosofică care tindea spre realizarea, prin cunoaștere și Iubire, a armoniei interioare, ceea ce exprima Heraclid: “Pitagora vedea fericirea supremă în contemplarea armoniei ritmurilor Universului.” Matila C. Ghyka a știut să armonizeze, cum altfel?, doar scrie despre Pitagora, demonstrația matematică, științifică din primul volum, mai tehnic, cu capitolele, din al doilea volum, despre rituri, despre transmiterea Cunoașterii, despre firmamentul simbolurilor, despre gnoză, cabală, hermetism, despre simboluri și desene pitagoreice, despre umbra esoterică: “Așadar, pe bună dreptate, se poate afirma că geometria esoterică pitagoreică s-a transmis din Antichitate pînă în secolul al XVIII-lea, pe de o parte, prin confreriile de constructori (care și-au transmis din generație în generație și un ritual inițiatic, în care geometria juca un rol preponderent) și prin Magie, pe de altă parte, prin rozetele catedralelor și pentaclurile magicienilor.” Capitolele care nu au apărut în prima traducere a cărții Numărul de aur sînt cele despre continuitatea ideilor pitagoreice în spațiul mediteraneean, printre continuatori fiind lojile masonice, dar și știința modernă, evoluția creatoare sau renașterea inițiatică. Matila C. Ghyka dezvăluie cîteva posibile filiații, sigur la nivelul preluării convingerilor morale, a modului de viață, a ritualurilor între confreria pitagoreicilor și “colegii” antice, Ordinul Templierilor, “călfiile” de zidari și de dulgheri, Ordinul Iezuiților, Ordinul rozacruciuan, francmasoneria speculativă. Despre acest ordin, Matila C. Ghyka scrie “fără ură și părtinire”, arătînd practicile moștenite de la operativi, de la vechile societăți inițiatice, dar și că în opinia sa Marele Arhitect al Universului “este mai aproape de Dumnezeul lui Pitagora și al lui Platon decît de cel al Bisericii Romane”, că Roma a văzut în G-ul misterios inițiala Gnozei! Privind către știința modernă, teoria mulțimilor și a grupurilor, către macrocosmos, dar și către elanul vital, ritmul și durata vieții, Matila C. Ghyka putea spune că “armonia ritmată a simfoniei cosmice” pe care o auzea Pitagora răsuna și în zilele sale. Gînditorul român vedea un șir de inițiați purtînd torțe aprinse la altarul marelui focar care a fost pitagorismul pentru că din făclie în faclie flacăra cunoașterii s-a transmis, luminînd și  astăzi.

Tradiția simbolică pe care Damascius o numea “lanțul de aur al lui Platon” sau “lanțul hermetic” avea ca primă verigă pe Hermes Trismegistos, trecea de la Pitagora și Parmenide la Empedocle, apoi la Platon, Aristotel, Philon din Alexandria, Virgilius, Ovidiu, pentru a continua cu Ramon Llull, Nicolaus Cusanus, Luca Pacioli, Johannes Reuchlin, Agrippa de Nettesheim, Paracelsus, Giordano Bruno, Johann Valentin Andreae, Athanasius Kircher, Franz von Baader, Fichte, Novalis. Numărul de aur, cartea lui Matila C. Ghyka, dovedește cu prisosință că lanțul amintit mai sus continuă să adauge noi verigi, confirmă adevarului vechiului dicton din Hieros Logos: “Lucrurile nu sînt decît aparența Numărului”. Basarab Nicolescu afirmă că esteticianul român a avut cîteva intuiții fundamentale, printre ele fiind rolul central al simetriei matematice în teoria estetică, necesitatea unei teorii matematice a ritmului, distincția și corelația între limbajul matematic și limbajul estetic. Cartea lui Matila C. Ghyka este o privire plină de iubire asupra confreriei și doctrinei pitagoreice, o privire plină de încrederea că resurecția integrală a pitagorismului ca sinteză filosofică și religioasă ar fi posibilă.