Leviatanul

Thomas Hobbes (1588-1679) este unul din filosofii englezi care au marcat veacul al XVII-lea, autor al unei vaste opere filosofice în care a combinat empirismul cu matematica, contribuind la întemeierea concepției moderne despre natura cunoașterii, despre natura omului și despre existență, în general.

Thomas Hobbes, un apropiat al puternicei familii a baronilor Cavendish, deveniți apoi conți de Devonshire, a întreținut strînse legături cu mediile carteziene și galileene; în lungile călătorii pe continent, îl cunoscuse pe Galileo Galilei, apoi stabilise bune relații cu Marin Mersenne, discipol și prieten al lui Descartes, cu Pierre Gassendi, filosof și savant francez crescut în admirația deplină a tradiției umaniste, a naturalismului Renașterii și a noii științe galileene. În Anglia, Hobbes îi cunoscuse pe Ben Jonson, pe Herbert de Cherbury, dar și pe Francis Bacon, căruia i-a fost un timp secretar și traducător al operelor acestuia în latină. După 1640, Thomas Hobbes începe să-și publice opera originală, din care amintim: De cive (1642), Elements of Law (1650), Leviathan (1651), Of Liberty and Necessity (1654), De corpore, titlul complet fiind Elementorum philosophiae sectio prima de corpore (1655), De homine (1658), Behemoth (1679). Filosofia lui Hobbes se remarcă prin caracterul sistematic și unitar, asigurat de preocupările sale constante pentru logică, filosofia naturii și filosofia politică; a urmărit constant caracterul în întregime reductibil al devenirii la un model mecanicist riguros deductiv. Discursul său filosofic se fondează pe un principiu de normalizare care îi garantează coerența și univocitatea: „adevărul și falsul sînt atribute ale cuvîntului, și nu ale lucrurilor.” Dacă în gîndirea post-parmenidiană corespondența strînsă între adevăr și ființă are ca funcție neutralizarea conotației subiective a discursului, în nominalismul lui Hobbes, creativitatea deciziei subiective este fundamentală: „Adevărurile prime sînt născute din judecățile celor care au impus primii nume lucrurilor sau le-au acceptat, după ce alții le-au impus.” Puține sînt lucrările lui Hobbes care să fi fost traduse în limba română (Elementele dreptului natural și politic; Despre om și societate), deși a fost recunoscut totdeauna ca unul din fondatorii filosofiei politice moderne. De curînd a fost îndreptată nemeritata ocolire a traducerii uneia dintre scrierile fundamentale ale filosofului englez; a apărut Leviatanul, București, Editura Herald, traducere, introducere și note de Alexandru Anghel, colecția „Cogito”, 2017, 536 p. Leviatanul sau materia, forma și puterea unei comunități ecleziastice și civile nu este un tratat exclusiv despre legitimarea exercitării publice a puterii, ci este o vastă cuprindere a filosofiei naturale, metafizicii, a naturii rațiunii și cunoașterii, a sentimentelor și emoțiilor, a moralității și religiei, reușind astfel prin deschiderea sa să străbată veacurile.

Leviatanul este o lucrare structurată pe patru secțiuni: despre om, despre comunitatea civilă, despre comunitatea civilă creștină, despre regatul întunericului. Tratatul filosofului englez începe cu „reconstituirea unității de bază a comunității civile: omul”, afirmă Alexandru Anghel în Introducere, precizînd că omul are o triplă relație cu Leviatanul, care aici nu este un monstru marin, ci puterea care guvernează o comunitate; Leviatanul este alcătuit din oameni, aceștia printr-un „contract” creează forma puterii, omul este un model redus la mecanisme mentale și fiziologice explicabile pe baza unor principii pur naturaliste. Pentru Hobbes, descrierea omului începe cu senzația, în opinia sa tot ce este în mintea omului a fost generat la nivelul organelor de simț. Senzația rămîne în spirit sub forma unei imagini, a unui gînd, a unei aparențe sau fantezii. Doctrina lui Hobbes se străduiește de unifice explicația mecanicistă a senzației, afirmarea caracterului subiectiv al spiritului, explicarea sentimentului de exterioritate care însoțește senzația. Gîndurile sînt supuse unui mecanism asociativ care guvernează anticipațiile empirice ale prudenței; acesteia i se opune știința, care implică o folosire riguroasă a limbajului, atît în stadiul de definiții, cît și în cel al demonstrațiilor, asimilate de Hobbes calculului: „Căci RAȚIUNEA, în acest sens, nu este altceva decît calculul (adică adunarea și scăderea) consecvenței numelor generale admise pentru a marca și semnifica gîndurile noastre. Spun a marca atunci cînd calculăm de unii singuri și a semnifica atunci cînd demonstrăm sau dovedim calculele noastre altor oameni.” În descrierea pe care o face Hobbes, teoria pasiunilor ocupă un loc important, teoria sa nefiind lipsită de dificultăți; una din tezele lui Hobbes este că viața este o neîncetată mișcare a organelor care funcționează independent de voință: „Gîndurile tainice ale unui om parcurg orice lucru, sacru, profan, pur, obscen, grav și lejer, nerușinat și nevinovat, ceea ce discursul verbal nu poate face decît în măsura în care judecata va fi de acord cu împrejurarea, cu locul și cu persoanele.” În toate lucrările sale Hobbes scrie despre raportul cuplului plăcere și dorință cu cuplul durere și aversiune, admițînd că amîndouă sînt din același material, conduita omului fiind în întregime determinată de pasiuni și de cunoașterea lumii (cunoaștere sensibilă a faptelor, cunoaștere științifică a legilor care leagă aceste fapte).

Cunoașterea psihicului este urmată în tratatul lui Hobbes de prezentarea pactului social, a căilor prin care pot fi învinse pasiunile naturale care împing spre trufie, părtinire, răzbunare, „iar convențiile încheiate fără sabie nu sînt decît vorbe și nu au puterea de a pune pe cineva la adăpost.” Cum se poate institui o putere care să apere membrii unei comunități? Prin conferirea întregii puteri unui singur om sau unei adunări; astfel se va realiza unitatea reală a tuturor în una și aceeași persoană, „autorizez acest om sau această adunare și îi cedez dreptul de a ma cîrmui pe mine însumi, cu condiția ca și tu să-i cedezi dreptul tău și să-i autorizezi toate acțiunile în același mod. Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulțimea astfel unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ. în latină CIVITAS. Aceasta este nașterea acelui mare LEVIATAN.” Formula pactului este exprimată într-un limbaj tehnic, sobru, prin pact cedîndu-se altuia dreptul natural; a-l autoriza pe altul, în sensul propus de Hobbes, înseamnă a-l face reprezentantul său. Suveranul va fi deci reprezentantul suprem al tuturor subiecților, nici o instanță „reprezentativă” nu i se va putea opune, nici un subiect nu va putea vreodată să-i reproșeze o acțiune, pentru că fiecare, în avans, a autorizat această acțiune. Ideea de reprezentare, departe de a închide suveranul în limitele unui mandat și de a-l expune unui oarecare control al mandatelor sale, ajunge la un rezultat opus, anume la consolidarea absolutismului.

Odată întemeiate drepturile puterii suverane și datoriile supușilor, Thomas Hobbes abordează tema naturii și drepturilor unei comunități civile crestine, care depind de revelațiile și cuvîntul profetic ale lui Dumnezeu. Hobbes susține că Isus nu a fondat un Regat al lui Dumnezue susceptibil să rivalizeze cu regatele terestre, Regatul lui Dumnezeu fiind un concept eshatologic. În timpul istoric, subiecții unui stat creștin trebuie să recunoască suveranul temporal ca șef ecleziastic. Hobbes insisită asupra unor dificultăți de alegere între cuvîntul lui Dumnezeu și cuvîntul suveranului („cînd cineva primește două porunci contrare și știe că una dintre ele este de la Dumnezeu, el trebuie să se supună acesteia”) sau asupra atitudinii supușilor față de suveranul necredincios („cît despre credința lor, aceasta este lăuntrică și nevăzută și au libertatea pe care o avea Neeman și nu trebuie să se pună în primejdie pentru ea”). Ultima parte a cărții lui Hobbes este un atac vehement împotriva Bisericii catolice, este despre regatul întunericului spiritual care izvorăște din interpretarea greșită a Scripturii, din fantasmele care sălășluiesc în regatul întunericului. Hobbes își exprimă admirația față de monarhii englezi Henric al VIII-lea și Elisabeta care au alungat spiritul Romei, sperînd că acel spirit, plecat în locurile aride ale Orientului, să nu revină, că nu „va intra și va locui în această casă bine curățață”. Ediția engleză a Leviatanului se încheie cu „Recapitulare și concluzii”, în vreme ce versiunea latină conține trei texte în care Hobbes pare că vrea să respingă acuzațiile că ar fi fost ireligios. Constituirea Statului nu este este urmarea condiției umane, ci decurge dintr-un pact prin care apare statul, Leviatanul modern. Este ideea definitorie a filosofiei politice a lui Thomas Hobbes, una din pietrele de temelie ale modernității.