Thais

Anatole France, pseudonimul literar al lui Jacques François-Anatole Thibault (Paris, 16 aprilie 1844 – Saint-Cyr-sur-Loire, 12 octombrie 1924) este un cunoscut eseist, poet, povestitor și romancier francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adîncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. Fiu al unui librar parizian, a fost crescut în cultul cărților și al muzelor, devenind pentru un timp bibliotecar al Senatului Franței. Unii critici literari afirmă că Anatole France a fost modelul lui Marcel Proust în creionarea personajului Bergotte, din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut.

Dintre romanele lui Anatole France, amintim: Crima lui Sylvestre Bonnard, Dorințele lui Jean Servien, Albina, Balthazar, Thais, Cutia de sidef, Insula pinguinilor, Viața în floare, Zeilor le e sete, considerată capodopera sa, un roman despre teroare, despre fanatismul sîngeros al lui Robespierrre și susținătorilor săi. Este autor și al unui volum de versuri (Poeme aurite), dar și a mai multor piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este Nunta din Corint. Critica literară a fost reunită în patru volume intitulate Viața literară. A refuzat idolii Romei, mai tîrziu pe ai Sorbonei, a respins fanatismul; ironic, surîzător, Anatole France a fost de o crudă luciditate și a arătat totdeauna o rafinată bunăvoință, ceea ce ar putea părea un pleonasm, dar nu este decît marca singularității sale.

În primăvara lui 1845, Gustave Flaubert vede în palatul Balbi, din Genova, tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: „În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (…) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el…”  Flaubert a fost obsedat de tablou, de subiect, scrie o primă versiune a Ispitirii sfîntului Anton, pe care prietenii îi sugerează să o arunce în foc și să o  uite  pentru totdeauna. Pentru romancierul francez era opera întregii vieți, așa încît publică o nouă versiune în 1874, primită cu entuziasm de Taine, Renan, apoi de Paul Valéry sau Gabriele d’Annunzio, cu rezerve de Barbey d’Aurevilly. Ispitirea lui Anton se compune din lucruri trăite, auzite, citite, Flaubert prezentînd într-o manieră realistă viziunile lui Anton. Delirul, himera, halucinația sînt prezentate ca stări psihice ale izolării, a confruntării cu necunoscutul. Flaubert și-a iubit cartea despre Anton („În sfîntul Anton am fost eu însumi sfîntul Anton”).

La mai puțin de două decenii de la apariția mult așteptatei cărți a lui Flaubert, un alt autor francez, Anatole France, publică un roman, Thais, inspirat din aceeași lume a sihaștrilor din nordul Egiptului veacului al patrulea, cînd pustiul era locuit de anahoreți și chinoviți, care în colibe și chilii strîmte, îmbrăcați în rase aspre din păr de capră, hrănindu-se doar cu pîine, înfruntau diavolii care li se înfățișau sub chipuri încîntătoare stîrnind poftele cărnii, așteptînd în nevoință ziua cînd “Pustiul se va acoperi de flori”. După ce Antonie se retrăsese pe muntele Colzin, călugărul cu lucrare duhovnicească mai bogată rămăsese Pafnutie, care în tinerețe studiase filosofia, retorica, poezia, trăise o viață lumească, de care călugăr fiind nu-și amintea cu bucurie. În strîmta chilie, avînd în fața ochilor crucea, Pafnutie și-o amintea obsesiv pe curtezana Thais: “O revăzu așa cum o văzuse atunci, sub imboldul ispitei, în toată frumusețea ei trupească…cu capul dat pe spate, cu ochii umezi și plini de strălucire, cu narile fremătînd, cu buzele întredeschise.” O imagine prin care diavolul îl ispitea pe cel care alesese pustia? Nicidecum, ci freamătul amintirilor tinereții, o “îndărătnică melancolie”, o “posacă si neagră tristețe”. Pafnutie hotărî că Thais trebuie scoasă din lumea păcatului, merse la Alexandria, unde își întîlni colegul de studii, Nicias, el însuși unul din adoratorii comedienei și curtezanei Thais. Aflînd de intenția lui Pafnutie de a o dărui pe Thais ca mireasă a lui Isus, Nicias îl avertizează: “Ferește-te să o mînii pe Venus; e o zeiță puternică. Se va face foc ,împotrivă-ți dacă îi răpești pe cea mai vestită dintre slujitoarele ei.” Pafnutie îi mărturisește lui Thais că o iubește, dar nu ars de patimile cărnii, ci “în duh și adevăr” și îi promite că o va duce acolo unde sufletul ei își va găsi odihna, într-o mănăstire unde-și va ispăși păcatele.

Reîntors în chilia sa, Pafnutie o revăzu pe Thais “mai deslușit decît o văzuse în Peștera Nimfelor”, sufletul său negăsindu-și liniștea. Îi apare în vis o coloană de piatră și o voce îl îndeamnă să-și facă acolo culcuș, ceea ce-i sporește faima, mulțimi de pelerini venind să-l vadă și să-i asculte cuvîntul de zidire sufletească: “Eu am în inima mea orașe fără număr și pustiuri fără de margini. Și răul, răul și moartea întinse asupra acestei imensități mi-acoperă inima, așa cum noaptea acoperă pămîntul. Eu singur sînt un întreg univers de gînduri rele”, iar Anatole France notează mai departe: “Vorbea astfel fiindcă dorul de femeie era într-însul.” Din vîrful coloanei ce-i era sălaș, Pafnutie veghea între cer și pămînt, și peste dealurile cufundate în întuneric sau scăldate în azur “lui Pafnutie i se năzărește că vede carnea frumoasei Thais strălucind în jocurile undelor, printre nestematele nopții.” În adînca-i tulburare, Pafnutie lua orice voce ca fiind a lui Dumnezeu, auzea doar gînduri cerești, “nu mai știu deosebi strigătele iadului de glasurile cerești”, în vreme ce era o biată jucărie în mîna diavolului; coborî de pe coloană și începu a umbla fără noimă, cînd răpus de oboseală își face culcuș într-un mormînt pe ai cărui pereți se distingea o veche pictură înfățișînd scene familiare, privirea îi fu atrasă de imaginea unei tinere care cînta din luth: “Rochia străvezie lăsa să i se vadă formele pure. Sînul, gura ei erau ca floarea abia înflorită. Frumosul ochi al chipului în profil te privea drept în față. Și chipul era fără de asemuire.” Lui Pafnutie nu înțelegea ce i se întîmplă, dincolo de culorile vii ale picturii, imaginile erau amintiri din viața unuia care murise de mult, erau “umbrele unei umbre. Viața unui mort! O, deșertăciune!” gîndi Pafnutie, în vreme ce vocea răsună grav: “-El e mort, dar a trăit, însă tu vei muri, fără să fi trăit.” Din acea zi, Pafnutie nu mai stiu ce-i liniștea; cîntăreața din luth prinse glas: “sînt tainică și frumoasă. Iubește-mă; mistuie în brațele mele iubirea care nu-ți dă pace. La ce-ti slujește să te temi de mine? Nu poti să scapi: eu sînt frumusețea femeii. Unde socoți că ai să fugi de mine nebunule? Vei afla chipul meu în strălucirea florilor, în răsfățul clarurilor de lună și, dacă închizi ochii, îl vei afla în tine însuți. Tu mă cunoști bine, Pafnutie. Cum de nu m-ai recunoscut? Sînt una din nenumăratele întruchipări ale rîvnitei Thais. Și gîndește-te, Pafnutie, la ciudățenia situației tale, cînd sufletul tău preafericit va vedea din înaltul cerului propriu-i trup robindu-se păcatului.”

Pafnutie era umbra unei umbre, un îndrăgostit dăruit cu o bogată imaginație, care, sub influența magiei diavolului se odihnise pe sînul cîntăreței din luth. La acea vreme, înștiințat de apropiatu-i sfîșit, Antonie la cei 105 ani ai săi coborî de pe muntele Colzin, binecuvîntînd “oastea schimnicilor” care părea un “curcubeu de smarald”, fiecare din obșteasca adunare ținînd în mînă o ramură de palmier, adresînd cuvinte și îndemnuri duhovnicești celor ale căror trăiri și izbînzi erau deja binecunoscute. Întrebîndu-l pe Pevel cel Sărac cu duhul ce vede în ceruri, acesta spuse: “Văd sus în ceruri un pat gătit cu baldachin de purpură și de aur. Împrejur, trei fecioare stau de strajă, ca nici un suflet să nu se apropie, afară de cel ales și căruia patul îi e harăzit.” Bietul Pafnutie credea că patul cu baldachin era “simbolul slăvirii sale”, el care tocmai, fie si în vis, dormise cu capul pe sînul cîntareței din luth, uitînd Pilda lui Solomon: “Pentru ce, fiul meu, să te momească femeia străină și tu să îmbrățisezi sînul unei necunoscute?”. Cele trei fecioare erau Credința, Teama și Iubirea. Or prin ratăcirile sale, Pafnutie era mai aproape de trei demoni: Trufia, Desfrîul și Îndoiala. În urechile lui Pafnutie nu răsunau decît vorbele celor trei fecioare: “Thais din Alexandria are să moară și noi i-am pregătit patul slavei.” În mintea sa, și așa tulburată, nu mai era loc decît pentru un singur gînd, acela de a o mai vedea o dată pe Thais: “Nebun, nebun ce-am fost că n-am avut-o pe Thais cînd mai era vreme! Nebun că am crezut că în afară de ea mai există ceva pe lume! O, nebunie! Am cugetat la Dumnezeu, la mîntuirea sufletului, la viața cea veșnică, ca și cînd toate acestea ar mai fi însemnat ceva atunci cînd ai vazut-o pe Thais. Cum de n-am simțit că fericirea veșnică stă într-un singur sărut al acestei femei, că fără ea viața n-are sens și nu-i decît un vis urît?” Ajunse în zorii zilei la mănăstirea unde o lasase pe Thais, care acum, cu mîinile încrucișate pe piept se odihnea așteptînd chemarea Domnului; îl recunoscu pe Pafnutie și îl încredință că în ziua cînd a ajuns la mănăstire s-a născut la dragoste, sigur nu era dragostea trupească la care visa călugărul. Înainte să moară Thais privi spre cerul care se deschidea spre a o primi; în vreme ce fecioarele înălțau imn de slavă, fața răvășită a schimnicului arăta un vampir!

Anatole France adună în paginile romanului său, cu ușurință și abundență, elementele unei filosofii eclectice, a unei filosofii indulgente, ale speculației intelectuale, multă imaginație, toate într-un stil voluptuos și încărcat de poezie. Sursa sa de inspirație a fost cartea Viețile părinților deșertului. Ascetul acceptă austeritatea, liniștea, solitudinea, abstinența dedicîndu-se exclusiv contemplării mistice și refuzului lumii exterioare. Pafnutie face din Thais obiectul dorinței sale; aici este un mecanism al frustrării și al cristalizării involuntare. Thais devine dublul lui Pafnutie, dar un dublu în răspăr. În sufletul ascetului Pafnutie se ascunde o patimă nebună și nemăsurată; el nu-și poate potoli frustrarea decît potolind dorința, ceea ce ar însemna recunoașterea realității carnale. Nimeni nu-și poate nega trupul. În vreme ce Thais, dintr-o curtezană devine o adeptă a drumului suferinței, Pafnutie face drumul invers, accentuînd dihotomia trăirilor. Mortificarea trupului accentuează morfiticarea sufletului. Realitatea carnală impune omului recunoașterea pasiunilor, pulsiunilor, senzualității.

La scurt timp după apariția romanului lui Anatole France, în 1894, pe scena Marii Opere din Paris are loc reprezentația operei Thais, compusă de Jules Massenet, pe un libret scris de Louis Gallet; scrisă pentru celebra soprană a vremii Sibyl Sanderson, opera Thais de Massenet este considerată o capodoperă a artei lirice franceze. Opera lui Massenet este un subtil amestec de senzualitate și religiozitate și se constituie dintr-o serie de opoziții bine orchestrate și puse în valoare de libretist: oraș și deșert, erotism și sfințenie, seducție și renunțare. „Meditația” este considerată una dintre cele mai expresive și mai frumoase piese transcrise pentru vioară, beneficiind de-a lungul deceniilor de strălucite interpretări. „Meditația” este un intermezzo și corespunde timpului de reflecție al lui Thais, cînd ea trebuie să aleagă între viața de lux și de plăcere și drumul către mîntuire. Piesa are un tempo „andante religioso” care sfîrșește într-un „appassionato” care subliniază amploarea trăirii și zbuciumul sufletesc specific convertirii.

În răstimp de două decenii, doi romancieri și un muzician francezi dedică fiecare cîte o operă majoră vieții pline de trăiri, de încercări și tentații a primilor pustnici ai deșertului. Fiecare a încercat să descrie prin literă sau sunet trăirea și psihologia unei încercări în care demonii apăreau sub forma lăcomiei, iubirii de arginți, tristeții, mîniei, acediei, trufiei, slavei deșarte, curviei. Revărsatul zorilor poate că îndepărta tenebrele, dar după apusul soarelui, din faldurile nopții, nu aveau să se ivească noi ispite?

În Thais, Anatole France este deopotrivă filosof, erudit și poet.