Deceniul al treilea al veacului trecut a fost marcat în cultura română de o efervescență care pe mulți istorici i-a făcut să vorbească despre o generație care apare la mari intervale de timp. Cei mai mulți dintre istoricii culturii române sînt unanimi în a vorbi despre o generație remarcabilă din care au făcut parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Dan Botta sau Ion I. Cantacuzino.
Rareori în acest grup este inclus și N. Steinhardt, de altfel unul dintre cunoscătorii și comentatorii avizați ale scrierilor celor mai mulți din cei amintiți mai sus; e drept N. Steinhardt nu participa la manifestările Asociației de arte, litere și filosofie „Criterion”, ai cărei membri ulterior aveau să fie parodiați de tînărul publicist în cartea sa În genul … tinerilor. Dar paradoxul relației lui N. Steinhardt cu confrații ale căror scrieri au fost parodiate constă în faptul că peste ani au devenit buni prieteni. Sînt bine știute abnegatia și profesionalismul cu care Editura Polirom și Mănăstirea Rohia editează scrierile lui N. Steinhardt; de curînd a apărut o nouă carte: N. Steinhardt despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica; ediție îngrijită, prefață și note de Florian Roatiș, Editura Polirom, Iași, colecția „Eseuri & confesiuni”, 2017, 282 p. Ediția întocmită de Florian Roatiș reia texte publicate în cartea semnată de N. Steinhardt sub pseudonimul Antisthius, în care îi parodiază pe cei patru, dar și multe alte texte în care pozțiile teoretice ale lui N. Steinhardt sînt mult nuanțate, motiv pentru care Florian Roatiș își intitulează prefața „De la parodie la admirație”, scriind că „prin multele sale afinități, ca și prin puținele sale polemici, Steinhardt rămîne omul generației interbelice. O generație pe care inițial a ironizat-o, parodiind-o cu voluptate, ca să sfîrșească prin a se integra în ea, în felul său specific.”
Prima întîlnire a lui N. Steinhardt cu Mircea Eliade se petrece pe puntea vaporului care-l aducea pe indianist, pe viitorul celebru istoric al religiilor, de pe țărmurile Indiei la malul mării, la Constanța: „Dar vasul se apropie de țărm și în curînd vom fi sub semnul timpului împărțit calendaristic. Vom fi obligați să coborîm. Din tragicul mahagonic al hermitagiului nostru plutitor în locurile anchilozate de muncă. Din visul introvertit în activitatea unde fiecare e presupus să acționeze extravert”, și ironia lui Steinhardt continuă plină de vervă mușcătoare parodiind revenirea cărturarului din lumea filosofiei indiene pe un tărîm irelevant, cu oameni lipsiți de aderența la marile idealuri, la tainice înțelesuri cosmice: „Mă uit în sus, ridic mîinile dionisiac și teocratizat. Priviți! exclamă tot grupul. A plecat om și s-a întors zeu! E un înțelept, un hindus!” La cîteva luni distanță, cartea Oceanografie al lui Eliade nu era una ridicolă, ci de-a dreptul proastă, din pricina confuziilor, repetițiilor, incompetenței și insolenței autorului, scria N. Steinhardt. După mai bine de patru decenii. N. Steinhardt revine asupra scrierilor lui Mircea Eliade și scrie deopotrivă asupra operei literare, asupra fantasticului, asupra literaturii ca semnificant, dar și asupra eminentelor studii de istoria religiilor: „Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit și a lucrat o bună parte a vieții în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi și tare în cadrul limbii românești. (…) Erudiția îl înfățișează pe savantul mondial, necontenita producție literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român. Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situație de impecabilă neînstrăinare.” Eliade intuise mari teritorii nedefrișate care se arătau istoricului religiilor și scriitorului preocupat de fantastic, încît N. Steinhardt poate spune că Elaide a devenit „psihopomp de suflete moarte și trumfal vii.” Cînd cei doi s-au întîlnit la Paris, în 1978, ca între adevărate două mari spirite, dispăruse orice urmă de reticență.
„Aș vrea să mă rostogolesc pe cîmpiile roșii ale vieții debordînd de florile luminoase ale frămîntărilor organice. Să mă prăvălesc peste sisteme, rațiuni, motive și categorii, cu simțămîntul îmbătător că clocotirea mea cuprinde totul și că agonia lumii erupe ireziștibil în cărnurile mele aprinse. O ceață cenușie vrea să transcendă pulsațiile eternității din mine și din cosmos, individuală, rece, mecanică.” Cu aceste rînduri își începea Antisthius/N. Steinhardt parodierea cărții Pe culmile disperării, pentru care Cioran primise Premiul Scriitorilor Tineri al Fundațiilor Regale. Mai tîrziu tonul ironic avea să lase loc unor interpretări mai nuanțate pe marginea marilor dileme existențiale pe care le exprima Cioran într-o lume tot mai puțin capabilă să găsească răspunsuri. Virulentei ironii a lui N. Steinhardt nu-i putea scăpa volumul Nu al lui Eugen Ionescu, deși parodia nu apare în cartea În genul … tinerilor. Peste ani, Steinhardt avea să devină nu doar un fervent cititor al dramaturgiei ionesciene, ci și un fin cunoscător și comentator al celui în care vedea „un român înzestrat cu ascuțită inteligență și profundă înțelepciune”, prețuindu-i „dreapta socotință”, o calitate care le cuprinde pe toate celelalte, văzînd în el „unul din cei mai iluștri dramaturgi din cîți s-a învrednicit literatura universală a număra.”
Eliade, Cioran și Ionescu au debutat în România, dar cea mai mare parte a operelor lor a fost scrisă și publicată pe alte meleaguri. Dintre autorii antologați de Florian Roatiș singurul rămas în țară și singurul prieten a fost Constantin Noica. Cartea parodiată de Steinhardt era Mathesis sau bucuriile simple, o culegere de eseuri; iată cîteva rînduri parodiate de Steinhardt: „Să cîntăm imnul religios al Geometriei pure: O! suprafață a pătratului, O! volum al conului, O! ipotenuză, O! înălțimea a triunghiului isoscel!, mă înclin cu umilință și simplicitate ordinei voastre raționale.” Pe Constantin Noica Steinhardt îl va întîlni în deceniul al șaselea și vor rămîne într-o relație de sinceră prietenie și vie admirație, nezdruncinată de unele ironii ale lui N. Steinhardt la adresa școlii păltinișene și a „catharilor” de la Păltiniș. Îi recunoștea lui Constantin Noica vocația de profesor, a scris și un articol „Dascăl prin vocație”, împlinită nu prin preluarea vreunei catedre, ci chemîndu-și apropiații la un banchet al neastîmpărului cunoașterii. Dintr-o frondă pe care mulți nu și-au explicat-o, N. Steinhardt scrie un articol despre „Catharii de la Păltiniș”, pornind de la cartea lui Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. N. Steinhardt ironizează senioria cathară a emulilor filosofului, singurii care nu erau „fatalmente pierduți, sorțiți pieirii și morții veșnice, iremediabilului întuneric”, asigurîndu-i pe ucenicii lui Noica (Liiceanu, Pleșu, Vieru) că doar numele lor vor fi trecute în Cartea Culturii și Cunoașterii … Ironia monahului de la Rohia era către emulii filosofului, pentru Noica păstrînd o nealterată vie admirație, așa cum lasă să se vadă într-un text din 1988: „Moartea în loc de a mi-l răpi îl așază definitiv în adîncul sinei mele, ca pe o piatră de hotar, un vestitor, o forță ocrotitoare.” Constantin Noica, în urma unei întîlniri cu episcopul Iustinian Maramureșanul, i-a spus lui N. Steinhardt: „Ți-am găsit o mănăstire!” Rohia i-a fost loc de rugăciune, de meditație, de liniște și de pace adîncă; Păltinișul și Rohia erau megieșe!
Scriere de tinerețe, În genul … tinerilor este o carte parodică, polemică, scrisă într-un spirit de frondă față de o nouă generație, care peste decenii va fi o bornă în istoria culturii române. Dar spiritul epocii era unul al dialogului viu, al polemicii, al argumentului, al ironiei, nicidecum al urii, resentimentului și respingerii. De aceea, peste ani N. Steinhardt a rămas apropiat sau prieten cu toți cei parodiați, bucurîndu-se de aprecierea lor; poate că și primele texte ale lui N. Steinhardt erau scrise în genul tinerilor …
Taguri: Polirom, Steinhardt, tineri