Tarot și masonerie

La prima vedere apropierea celor doi termeni pare hazardată; am căutat referințe despre tarot în dicționarele despre masonerie, al lui Daniel Ligou și al lui Eric Saunier, dar acolo termenul nu este menționat.

Sigur, termenul tarot nu putea lipsi din Dictionnaire critique de l’esoterisme, sous la direction de Jean Servier, Presses Universitaires de France, 1998. Aici termenul de tarot beneficiază de o prezentare clară, datorată ilustrului esoterolog al zilelor noastre, Antoine Faivre. Tarotul a apărut în jurul anului 1375, cărțile de joc servind de la începutul secolului al XV-lea drept receptacol de simboluri în raport cu zeii și planetele. Tarotul, precizează Antoine Faivre, este o formă de joc de cărți, creată în Italia de nord, în anii 1440, la Milano, către 1450 la Bolognia; tarotul lui Mantegna a fost creat la Ferrara, către 1765. Folosirea sa cu scopuri divinatorii sau/și esoterice nu este atestată înainte de sfîrșitul secolului al XVIII-lea, a apărut în Franța, ceea ce ocultiștii moderni nu au văzut cu ochi buni, ei preferînd să plaseze începuturile tarotului în Egiptul antic, poate chiar în vremea lui Hermes Trismegistos…Cele 22 de cărți/atuuri se pare că sînt de origine europeană, medievală și umanistă, sînt imagini care reprezintă un erou, un principiu, o virtute. Petrarca prezintă o astfel de alegorie în poemul său Triomfi, din 1357. Un moment important în folosirea și lectura esoterică a tarotului îl reprezintă anul 1781 cînd apare volumul al VIII-lea din Le Monde primitif al lui Antoine Court de Gebelin, care prezintă sensul cărților de tarot, care în opinia sa își aveau originea în Egiptul lui Thot. Este subiectul unei recente carți semnate de Thomas Grison, Tarot et franc-maconnerie, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques” 2017, 126 p. Thomas Grison mai este autor a două lucrări: Le tarot de Marseille, l’esoterisme chretien a l’oeuvre și Le tombeau des ducs de Bretagne et son symbolisme.

Tarotul, deși numit taroc, beneficiază de o prezentare generoasă în celebrul Dicționar de simboluri, al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant; evident, denumirea taroc este folosită în traducerea în limba română, dar dincolo de această inadvertență, articolul este bine documentat și pe deplin lămuritor pentru cei dornici să afle mai mult despre învățătura esoterică transmisă de această lume de simboluri ascunsă în cărți de joc. Sînt prezentate culorile și numerele, arcanele minore și arcanele majore, drumurile inițiatice, ternarele, legăturile cu zodiacul, faza mistică, arhetipurile. Tarotul de la Marsilia se compune din 78 de lame, 56 de arcane minore și 22 de arcane majore; aceste lame, al căror număr are un simbolism anume, sînt viu colorate, ele sînt o chintesență a hermetismului, apar ca niște grade înalte. Pentru Thomas Grison jocul lamelor creează ritmuri hieratice și luminoase, arcanele tarotului creînd în templul masonic calde sonorități, celeste armonii. Thomas Grison vede în prima carte, Magicianul, pe marele inițiator, cel care cunoaște și explică întregul parcurs inițiatic. Tarotul ne invită, susține autorul, la un parcurs care nu e lipsit de legătură cu cel din templul masonic, anume călătoria de la Occident, domeniu al tenebrelor și profanului, către Orient, tărîm al Luminii și al sacrului. Thomas Grison face apropieri între simboluri masonice și reprezentări de pe cărțile de tarot, cum ar fi soarele, luna, calea alchimică, glorificarea muncii, virtuțile cardinale, spînzuratul (asimilat celui deposedat de metale), moartea, steaua. Cartea lui Thomas Grison se înrădăcinează în convingerea că esoterismul, mistica creștină, filosofia veche, tarotul se întîlnesc în simbolismul și ritualul masonice. „Totul ne indică astfel că, în demersul inițiatic care este cel al masoneriei, căutarea Marelui Arhitect al Universului se confundă în întregime cu cunoașterea omului, acesta din urmă conținînd în germene tot ceea ce face măreția și perfecțiunea primului. În perspectiva creștină care este cea a tarotului și a masoneriei originilor, noi am putut deja semnala că macrocosmosul trebuie să fie identificat cu ceea ce Isus, în legenda sfîntului Christoph, nu este altceva decît «Lumea», adică alfa și omega descrise în Apocalipsa lui Ioan”, sînt ultimele propoziții ale recentei cărți a lui Thomas Grison.