Viața lui Marcel Proust, susțin istoricii literari, se aseamănă în mică măsură cu cea a naratorului celebrului roman În căutarea timpului pierdut. Este cunoscut faptul că marele burghez parizian rareori a părăsit malul drept al Senei, și atunci doar pentru cîteva pelerinaje culturale și cîteva veri pe coasta normandă, deși a fost fascinat toată viața de lumea mondenă.
A fost crescut cu tandrețe, cu iubire, poate uneori exagerate, dar explicabile pentru că la nouă ani o criză de astm îi putea fi fatală. Mama și bunica s-au îngrijit să-i facă din copilărie și adolescență un lung șir de delicii, care însemnau vacanțe la Chartres, Illiers sau Cabourg, dar și studii nu tocmai pe placul părinților despre Schopenhauer, Schelling, sau schimbarea ritmului vieții, noaptea devenindu-i zi, sau mai tîrziu sustragerea oricărui angajament profesional. Este încîntat de prima carte importantă a lui Bergson, Données immediates de la conscience, apoi de Matière et memoire, de tema burgsoniană a „duratei” căreia îi opune „timpul”, iar la 21 de ani optează să devină scriitor. Prima sa culegere de texte, Les Plaisirs et les jours, reflecta toate curentele și modele vremii. Începe sa frecventeze cu asiduitate saloanele, ceea ce îi va aduce relații strălucitoare, dar îi va șubrezi reputația de intelectual serios. Un timp scrie eseuri de critică de artă și traduce din esteticianul englez Ruskin. După moartea ambilor părinți, Marcel Proust devine tot mai retras, sfîrșind cu viața socială după ce aproape că se izolează în camera sa tapetată cu plută. Acolo va începe odiseea scrierii uneia dintre cărțile care va inaugura linia marilor romane ale secolului al XX-lea: În căutarea timpului pierdut, a cărui ambiție a fost căutarea sensului vieții la nivel metafizic. Mult timp interpretată ca istorie autentică, materia romanului lui Proust este astăzi recunoscută ca o autobiografie fictivă, cu o savantă arhitectură, care folosește reconstituirea poetică a frumoșilor ani ai celei de a III-a Republici.
Aminteam mai sus de atracția lui Marcel Proust față de saloanele la modă ale vremii. În acele saloane, scriitorul francez avea să-i întîlnească pe unii descendenți ai domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu. Despre aceste întîlniri scrie Mihai Dim. Sturdza în cartea Aristocrați români în lumea lui Proust. Anton Bibescu, Martha Bibescu, Anna de Noailles, Elena Bibescu, București, Editura Humanitas, colecția „Istoria”, 2016, 194 p. Despre Anton Bibescu se știa că era un om de o inteligență sclipitoare și de o întinsă cultură, remarcabil în peisajul pariazian din anii premergători Primului Război Mondial. Mihai Dim. Sturdza afirmă că pînă la eseul cercetătorului ieșean Florin Faifer puține și dispersate erau informațiile despre Anton Bibescu. Educat în Franța, cu studii în litere și drept, Anton Bibescu ducea o dublă existență de diplomat și seducător. Cum l-a cunoscut pe Proust, pe care avea să-l ducă la cursurile lui Henri Bergson? „Mama mea, pasionată de muzică, dovedind ea însăși mare virtuozitate, foarte ospitalieră, se înconjura de ființe de o mare valoare, muzicieni, artiști, scriitori. (…) Era normal ca un om ca Marcel Proust, interesat de fenomenul social, să fi dorit să vadă cum arată salonul mamei mele. La una dintre seratele ei, eram foarte tînăr, am văzut sosind, ușor aplecat, un ins foarte brunet, cu plete, foarte palid, cu ochii negri precum tușul japonez”, scria Anton Bibescu despre prima întîlnire cu Marcel Proust. În anii în care viața lui Anton Bibescu se împărțea între Londra, Paris și Corcova, moșia sa din Mehedinți, Proust îl sfătuia pe Anton: „în loc să te ocupi să modifici harta Europei spre beneficiul țării tale, ai face mult mai bine să scrii piese de teatru. Imperiul Britanic și frontierele Norvegiei au mai puțină importanță decât piesele lui Ibsen și ale lei Shakespeare”. Frații Anton și Emanuel Bibescu aveau să influențeze parcursul operei lui Proust, propunînd scrierile sale marilor edituri; a fost refuzat la Gallimard, în urma referatului nefavorabil al lui André Gide, apoi Anton Bibescu a prezentat fragmente proustiene lui René Blum, care a intervenit la editura Grasset, iar în cîteva luni opera lui Proust avea să atingă un renume european. Dar Mihai Dim. Sturdza oferă informații și detalii prețioase despre cei din anturajul lui Proust, cum ar fi vilegiaturiștii de la Grand Hotel de Balbec: Alfred Edwards, patron de presă, Thadée Natanson, un bogat mecena evreu, Misia Godebaska, pianistă poloneză, Jean Cocteau, una din figurile avangardei pariziene. Mihai Dim. Sturdza ajunge și la românii pe care i-a cunoscut Anton Bibescu, unul dintre aceștia fiind Mihail Sebastian, dar dincolo de zodia literaturii era o mare deosebire, la Proust întîlnirea cu Anton era un deliciu estetic, ceea ce pentru Sebastian era un interes, ceva din zona „comercialului”. Anton Bibescu s-a risipit, ca literat nu contează, a rămas prin profunzimea vorbelor, prin eleganța exprimării, prin spiritul cultivat, prin prieteniile și întîlnirile admirabile.
„Ultimul martor al penultimei Europe”, Martha Bibescu, a fost cea delegată de strămoși să scrie viața unei idei-Nimfa Europei-printr-o familie, în căutarea unității pierdute, urmărirea Nimfei, cuvînt care în greacă înseamnă „mireasă”. Mihai Dim. Sturdza o evocă pe Martha Bibescu prin mărturiile a șase contemporani: Mircea Eliade, Regina Maria, D.I. Suchianu, Mina Curtis, Alfred Leslie Rowse, Alfred Fabre-Luce. Martha Bibescu îi cunoscuse pe ultimul țar și pe suveranii Europei, fusese prietenă cu Ferdinand și Regina Maria, cu Marcel Proust, Paul Claudel sau abatele Mugnier. Mircea Eliade, care i-a succedat în Academia Regală din Belgia prințesei Martha Bibescu, spunea în discursul de recepție: „Am făcut aluzie la destinul exemplar al prințesei Bibescu. Într-adevăr, ea, ale cărei rădăcini pătrundeau într-atîtea țări cu culturi și tradiții creștine paralele, a regăsit după ce căutase toată viața, unitatea pierdută a Europei și aștepta momentul escatologic al unității Bisericilor.” O altă fiică a Orientului, care va străluci în lumea pariziană, va fi și Anna de Noailles, născută Anna Brîncoveanu, căsătorită cu contele Mathieu de Noailles. Léon Daudet o vedea pe Anna de Noailles, poetă, femeie puternică, avînd un soț șters, că „ținea în frîu și conducea cu biciul armăsarii soarelui prin prăpăstiile albastre ale unei năucitoare fantezii verbale. Ea dădea viață pietrei și metalului, transforma orice pietricică în munte în miniatură și respingea pereții pînă la infinit.” Anna de Noailles și Marcel Proust s-au întîlnit în 1899, la Amphion, acolo unde avea să se nască prietenia lor, „prietenia, parfumată ca un șerbet de trandafiri, între cei doi orientali, Anna și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el, prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”, scria André Germain. Anna de Noailles a fost apreciată și adulată deopotrivă de străluciți artiști și scriitori ai vremii. Proust îi scria „dacă vi s-ar arde toate cărțile pe rug, tot ați rămîne nemuritoare”, în vreme ce d’Annunzio îi marturisea că „gloria Dumneavoastră este o satisfacție sublimă, pe care perfecțiunea o provoacă la ființele de geniu”, iar Maurice Martin du Gard nota după o serată: „întunecați și albaștri, ochii contesei rămăseseră cei mai frumoși ochi din lume”.
Istoricii literari au sesizat o anume înclinație a lui Proust către snobism. „În căutarea timpului pierdut este un monument ridicat în cinstea snobismului, mai precis al snobismului nobiliar”, scrie Mihai Dim. Sturdza. Dar relația lui Proust cu Bibeștii nu a stat sub semnul snobismului, o spune însuși scriitorul: „Nimeni nu m-a înțeles mai bine ca Antoine Bibescu” sau „pentru mine, Bibeștii nu sînt simple relații mondene, ci intelectuale”. Cunoscut pentru cele trei volume din Familiile boieresti din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, dar și pentru lămuritorul studiu „Junimea societate secretă”, Mihai Dim. Sturdza ne oferă acum o carte ca o fotografie care surprinde atmosfera Belle Epoque, cu scriitori, artiști, muzicieni și prinți români.