Cîntarea Cîntărilor este un foarte frumos poem de dragoste, o alegorie a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, dintre Dumnezeu și sufletul omenesc, a tainei cununiei între Isus și Biserică, această din urmă interpretare aparținînd lui Origen.
Înainte de orice comentariu, Cîntarea Cîntărilor se înfățișează ca un tulburător poem, poate unul dintre foarte puținele texte biblice tradus deopotrivă în corpusul biblic, cît și separat. În limba română sînt mai multe traduceri; alături de cele cuprinse în corpusul biblic (Biblia de la 1688, Bibliile traduse de Gala Galaction și Vasile Radu, Nicolae Cornilescu, Bartolomeu Anania, de Alois Bulai, Eduard Patrașcu și Anton Budău) sînt și traducerile făcute de Ioan Alexandru și Petru Creția. “În gravul, austerul peisaj al cărților canonice din Vechiul Testament, străbătut îndeobște de figuri venerabile, pioase, răsare privirilor uimite ale neavizaților, ca o întrebare mereu deschisă, superba, rara floare a Cîntării Cîntărilor (Șir hașirim). Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstoriță, este una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrînd în străvechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd si se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”, scria Zoe Dumitrescu-Bușulenga în studiul introductiv la Cântarea Cântărilor, tradusă de Ioan Alexandru.
Cîntarea Cîntarilor face parte din cea de-a treia secțiune a canonului biblic evreiesc, din hagiografe, alături de Psalmi, Proverbe, Rut, Plîngerile, Ecclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, Cronicile; Talmudul consemnează controversele în legătură cu canonicitatea unora dintre aceste cărți, cum ar fi Cîntarea Cîntărilor sau Estera. Cîntarea Cîntărilor este unul dintre cele Cinci Suluri (Hameș Meghilot) care se citesc în sinagogă în anumite zile, în săptămîna de Pesah, iar în comunitățile sefarde în fiecare vineri, după lăsarea serii. “După cum demonstrează chiar titlul cărții, aceasta a reprezentat întotdeauna, în tradiția evreiască, o cîntare prin excelență. Talmudul redă amănunțit îndelungatele dezbateri care au precedat introducerea sa în canonul biblic. Învățații Talmudului s-au confruntat aici cu o problemă: conținutul cărții părea fundamental profan, iar numele lui Dumnezeu nu era pomenit niciodată. S-a optat în final pentru acceptarea ei, în urma lecturii lui Rabi Akiva care a interpretat-o drept o alegorie a iubirii spirituale dintre Dumnezeu și poporul lui Israel. Această alegorie a dragostei dintre Israel și Logodnicul divin este una din principalele teme ale Cabalei”, scriu autorii Enciclopediei Iudaismului.
Tradiția este nesigură în ceea ce privește fixarea canonului scripturar, afirmă Andre Cohen în lucrarea sa, Talmudul. Din primele mărturii privitoare la canonicitatea unor scrieri, “la început au fost respinse Proverbele, Cîntarea Cîntărilor și Ecclesiastul, pentru că ele conțineau parabole și nu aparțineau Scrierilor. Ele au rămas astfel excluse pînă ce au venit oamenii marii sinagogi, care le-au explicat (într-un sens spiritual)”. Timp de cinci secole locul unor cărți în colecția sfîntă a fost subiect de discuții, de controverse. Rabi Iehuda susținea că scrierea Cîntarea Cîntărilor întinează mîinile, R. Iose că Ecclesiastul nu întinează mîinile, iar pentru Cîntarea Cîntărilor chestiunea este controversată; R. Simeon b. Azai evoca tradiția celor 72 de strămoși care l-au pus pe Eleazar b. Azaria în fruntea academiei, amintind că Ecclesiatul și Cîntarea Cîntărilor întinează mîinile, pentru ca R. Akiva să tranșeze cu fermitate: “Ce oroare! Nimeni din Israel n-a susținut vreodată că trebuie exclusă Cîntarea Cîntărilor, căci întreaga lume n-a fost demnă de ziua în care această Carte a fost dată lui Israel. Toată Biblia este sfîntă, dar Cîntarea Cîntărilor este arhisfîntă.”
Andre Cohen afirmă că opinia lui Akiva despre canonicitatea incontestabilă a Cîntării Cîntărilor nu este confirmată de Talmud. Rabi Meir socoteste că Ecclesiastul nu întinează mîinile, în vreme ce Cîntarea Cîntărilor dă loc la discuții, iar R. Jose exprima o poziție diametral opusă. Era vorba de a stabili dacă acele cărți erau de inspirație divină sau erau compuneri profane; era Cîntarea Cîntarilor povestea unei iubiri omenești sau o alegorie a raporturilor dintre Dumnezeu și Israel, punct de vedere care a precumpănit, Talmudul afirmînd că “Sfîntul Spirit a strălucit asupra lui Solomon și el a compus trei cărți: Proverbele, Cîntarea Cîntărilor și Ecclesiatul.”
Titlul pe care îl poartă poemul biblic atestă perfecțiunea sa, este un superlativ, “cea mai frumoasă cîntare”, asemănătoare ca formulare cu “sfînta sfintelor” din Templul luiSolomon. Dacă pînă în secolul al XIX-lea predominau interpretările alegorice, cu sens profund spiritual, în ultimele decenii cei mai mulți comentatori s-au raliat unei interpretări literale, mulți văzînd în Cîntarea Cîntărilor o colecție de cîntece de iubire folosite la nunți, un cîntec de iubire între păstorița Sulamita și regele Solomon. Dintre toate textele biblice, valorizarea cuplului culminează în Cîntarea Cîntărilor, care în sens imediat cîntă frumusețea iubirii între un bărbat și o femeie. ”Iubirea din Cîntarea cîntărilor”, afirmă Petru Creția în comentariul la propria traducere a poemului, “se spune în cuvintele Cîntării cîntărilor și există numai prin ele. Ființele acelea s-au prefăcut în cuvinte, astfel că citirea lor le conferă o mereu înnoită prezență. Cum e iubirea din acest poem? Desăvîrșită în intensitatea, în dăruirea și în exclusivitatea ei împărtășită pînă la a nu se ști întotdeauna bine cine vorbește despre cine. Și, cu toate căutările, chemările și pierzaniile ei, mereu împlinită în esența ei, iubirea din Cîntarea cîntărilor este o iubire fericită, care se leapadă de umbre cu un gest ușor, care nu are a se îndoi pentru că e aceeași mereu, cu o putere care o face să fie o iubire fără moarte.”
Tradiția rabinică atribuie textul regelui Solomon, dar în epoca modernă mulți cercetători invocînd prezența termenilor persani și aramaici plasează scrierea poemului la sfîrșitul perioadeai persane sau începutul celei grecești. “Cei mai multi specialiști, scrie EnciclopediaIudaismului, consideră Cîntarea drept o antologie de poeme de dragoste. Versetele lor exprimă, printr-o serie de dialoguri și monologuri de mare forță evocatoare, dorința fierbinte pe care o simt unul pentru altul doi îndrăgostiți și bucuria întîlnirii lor în final.”
Creație unică, Cîntarea Cîntărilor, a stîrnit deopotrivă admirație pentru unitatea și frumusețea poetică, dar și uimirea legată de prezența în rîndul scrierilor biblice. Prima tîlcuire creștină a acestei scrieri vechitestamentare îi aparține lui Origen, care a scris Omiliile la cartea Cîntării Cîntărilor la jumătatea veacului al III-lea. Origen era convins că poemul era a treia parte interzisă a Bibliei, după primul capitol al Genezei și primul capitol al cărții lui Ezechiel. Această idee trimite la o posibilă arcanizare, evident restrictivă, a Bibliei, după cum subliniază Moshe Idel. “Propun, susține savantul de origine română, să numim acest fenomen arcanizare unisemică. Modul în care înțelegeau acele texte unii rabini contemporani cu Origene ne face să credem că ei sesizau existența unor elemente problematice în sensul lor evident, literal, și nu la așa-zisul nivel ezoteric alegoric al textelor.” Erau subiecte pe care Origene și Mișna le considerau inoportune abordării în fața tinerilor, a celor care încă deprindeau tainele interpretării unor texte dificile, cu sensuri multiple.
Eusebiu din Cezareea relatează că Origen a început comentariile în jurul anului 240, după plecarea din Atena, a continuat scrierea la Cezareea, dar din textul grec s-a pierdut mare parte, ceea ce se cunoaște astăzi fiind traducerea latină a lui Rufin (prologul, cărțile I-III și parțial cartea a IV-a). Fericitul Ieronim a tradus și el în latină două omilii, remarcînd plin de încîntare: “Dacă în celelalte cărți Origen a întrecut pe toți ceilalți scriitori, în aceasta el s-a întrecut pe sine însuși”. În interpretarea propusă de Origen, mirele este Cristos, iar mireasa este Biserica, “ambele personaje, mirele și mireasa, sînt două simfonii armonic acordate, mireasa cîntînd cu fecioarele, și mirele cu însoțitorii săi”. Origen își îndeamnă cititorii să se adîncească în înțelegerea cuvintelor rostite de mireasă, ca o alegorie teoretică și mesianică: „Și ca să înțelegem aceasta, ascultă Cîntarea Cîntărilor, și silește-te să adîncești și să repeți, împreună cu mireasa, ceea ce spune mireasa, pentru a putea înțelege ceea ce însăși mireasa singură a înțeles. Dacă, însă, nu poți zice, împreună cu ea, ceea ce a spus mireasa, preocupată de a înțelege ceea ce i-a zis, grăbește-te, cel puțin să te bucuri, că te găsești în apropierea mirelui. Iar dacă aceste cuvinte te depășesc, ține-te măcar de fecioarele care se bucură de bunăvoința miresei. Acestea sînt personajele cărții, care-i o dramă scenică și totodată epitalam (cîntec de nuntă). De cînd au cunoscut păgînii cartea, au admis și epitalamul, care de aici l-au împrumutat. Cîntarea Cîntărilor este prin urmare un epitalam propriu-zis.” Origen insistă asupra sensului duhovnicesc în care trebuie citită Cîntarea Cîntărilor, tîlcuirea ei făcîndu-se în termenii iubirii spirituale, nicidecum a celei trupești. El își îndeamnă cititorii să vadă în versetul „Stînga lui este sub capul meu, și cu dreapta lui mă îmbrățișează” expresia îmbrățișării duhovnicești. Același înțeles duhovnicesc, expresie a înțelepciunii cuvîntului biblic, va însoți cititorul în înțelegerea versetelor „ Sărută-mă cu sărutările gurii tale”, „Sînii tăi sînt mai buni decît vinul” sau „Cît ești de frumoasă iubita mea, cu adevărat tu ești frumoasă, ochii tăi sînt porumbei”.
Unul dintre discipolii lui Vasile cel Mare a fost chiar fratele sau mai tînăr, Grigorie de Nyssa, ale cărui scrieri dau măsura nesăturatei lui dorințe de a cuprinde cît mai multă cunoaștere, dar și conștiinței neputinței de a ajunge vreodată la capătul cunoașterii necuprinsului dumnezeiesc, cum îi plăcea să spună teologului Hans Urs von Balthasar. Grigorie de Nyssa este autorul unei cuprinzătoare tîlcuiri a Cîntării Cîntărilor, în care vede expresia unirii sufletului cu Cristos prin iubire, iubirea fiind cea mai înaltă virtute, „cea mai intens trăită ca mișcare ce nu ajunge la un hotar, sau reprezintă vîrful cel mai înalt la care urcă sufletul și de pe care vede totuși deschizîndu-se înaintea lui orizonturile fără hotar”, după cum scria Dumitru Stăniloae. Grigorie de Nyssa atrăgea atenția, adresîndu-se Olimpiadei, asupra tentației de a lua textul ad litteram, ocolind astfel înțelepciunea ascunsă: „Dar dacă ceva spus în chip ascuns în cuvinte acoperite și ghicituri nu-și arată folosul prin înțelesul nemijlocit, acele cuvinte trebuie tîlcuite cum ne spune Scriptura, învățîndu-ne prin Proverbe ca să înțelegem ceea ce spune, fie ca parabolă, fie ca un cuvînt întunecos, fie ca o sentință a înțelepților, fie ca o ghicitură.” Pe urmele lui Origen, Grigorie de Nyssa îndeamnă la a trece dincolo de înțelesul nemijlocit al literei, „căci prin cele scrise în ea (Cîntarea Cîntărilor – n.n.) e dus sufletul, ca o mireasă, spre însoțirea netrupească, duhovnicească și nematerială, cu Dumnezeu.” Unul dintre versetele cu o accentuată încărcătură erotică este cel în care teologul vede urcușul sufletului: „Frățiorul meu a întins mîna lui prin deschizătură și cele din lăuntru ale mele s-au uimit de el”. Iată comentariul lui Grigorie de Nyssa: „Deschide fereastra înlăturînd acoperămîntul de pe inimă; a rupt vălul de pe fereastră, adică al cărnii, și-a deschis toată fereastra sufletului, ca să intre Împăratul slavei, dar lărgimea ferestrei s-a dovedit o deschizătură mică, îngustă și strîmtă, prin care nu a încăput Însuși Mirele, ci de-abia mîna Lui. (…) Sufletul omenesc e hotarul între două lumi, dintre care una e necorporală, cugetătoare și nepieritoare, iar cealaltă, corporală, materială și nerațională”. Tîlcuirea lui Grigorie de Nyssa este departe de orice trimitere la literă, mîna este puterea săvîrșitoare de minuni, mîna redă frumusețea curată și nematerială a Mirelui și strălucirea luminii adevărate.
În secolul al XVI-lea, Fray Luis de Leon, călugăr augustin, scriitor, reprezentant de frunte al Renașterii spaniole, teolog și filosof, a tradus în castiliană Cîntarea Cîntărilor; suficient motiv pentru ca Inchiziția să-l întemnițeze, considerînd traducerea scrierii în limba vulgară un grav afront adus Scripturii. Carmelitana Tereza de Avila a nutrit o vie admirație pentru Cîntarea Cîntărilor, expunîndu-se unui dublu pericol: Luis de Leon era condamnat pentru traducerea scrierii într-o limbă vulgară, în vreme ce mulți teologi nu doreau ca Biblia să fie citită de femei. Într-un asemenea context istoric atitudinea Terezei față de acest poem este surprinzătoare; a fost singura carte biblică pe care a comentat-o, în perioada de ferventă exaltare mistică lecturile din Cîntarea Cîntărilor fiind refugiul său, consolarea sa. Notează de altfel că una dintre marile consolări spirituale le găsea în ascultarea sau citirea unor pasaje din Cîntarea Cîntărilor, și că oridecîteori sufletul îi era asaltat de frică, cînd asculta anumite pasaje din Cîntare înțelegea că sufletul îi era pe drumul cel bun. Mărturisește că nu de puține ori a cerut unor teologi să-i explice care este adevăratul sens al celor scrise în Cîntare; răspunsul a fost dezamăgitor: doctorii Bisericii nu l-au putut găsi încă! Tereza a încercat cîteva comentarii pentru a le discuta cu surorile carmelitane. A supus meditațiile sale analizei a doi teologi; primul, Diego de Yanguas, amestecat în procesul lui Fray Luis de Leon, a decretat ca poemul este unul de dragoste scris pentru fiica Faraonului; pentru că nu se cădea ca o femeie să scrie despre Scriptură a recomandat arderea caietelor, Tereza aruncîndu-le în foc fără ezitare. Al doilea teolog, Domingo Banez, a putut citi doar o copie salvată din foc și a găsit meditațiile Terezei salutare, fără abatere de la credință. Tereza s-a apropiat de poemul biblic dînd glas spontaneității, știind bine ca poemul poate fi citit în mai multe chei, convinsă că interpretarea poemului este rezervată cărturarilor; în opinia sa acestea nu excludeau lectura liberă, pornind de la viața însăși. Tereza era convinsă că în poemul biblic multe cuvinte fac răni adînci, că sînt capabile să trezească sentimentul iubirii printre cititori și cititoare, că nimeni nu-și poate însuși cuvintele fără intervenția divină; „imposibil a spune «sărută-mă cu sărutările gurii tale» fără a fi purtat pînă la limitele extazului: aceste cuvinte, luate literal sînt cu adevarat de natură să înspăimînte dacă le pronunțam cu sînge rece”.
Taguri: Cîntarea Cîntărilor, Grigorie, Origen, solomon