Întotdeauna alături de cunoașterea rațională a crescut și filonul cunoașterii spirituale, unul ale cărui rezultate nu erau vizibile decît inițiaților, un curent privit totdeauna cu superioritate, ca unul frivol neaducător de spor în cunoaștere, ca fiind o rătăcire, o inutilitate.
Este bine cunoscuta reacție a celor care nu pot depăși cadrul unui raționalism reductiv. Alții au văzut în cunoașterea spirituală, în esoterism, cheia de boltă a întregii cunoașteri, de aici un alt șir de rezerve față de o formă de gîndire care funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelurilor de realitate, și care este prin natura ei transdisciplinară, favorizînd o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Natura umană nu a nesocotit vreodată cunoașterea intuitivă a unui altceva, subtil, nevăzut, insesizabil și multiform, care este Divinul. Dar această cunoaștere a înaintat prin serii de antinomii și complementarități: ciclic și linear, imaginal și material, mit și istorie, infinit și finitudine, natură și cultură, contemplație și acțiune. Secolul al XX-lea a fost unul de o extremă bogăție în privința lucrărilor consacrate spiritualității, efect al unei vitalități și al unui entuziasm puțin cunoscute anterior, semne ale căutării unor soluții, al oferirii unor chei de înțelegere și interpretare. Specialiștii în istoria mentalităților se întreabă dacă secolul al XX-lea a fost unul care a trasat pietrele de hotar ale celei de a doua Renașteri, care ar fi o credință spirituală. Astăzi interesul pentru căutările spirituale răspund unor așteptări, unor neliniști. Pentru salvarea Sodomei ar fi fost nevoie de zece oameniu drepți; un filosof francez, Jean Biès, a scris în 1999 o carte despre inițiații secolului al XX-lea, oricîte eliminări a făcut, tot a trebuit să aleagă mai mulți! Dacă s-ar fi oprit la cifra zece, demersul său nu ar fi putut cuprinde diversitatea vocilor. Printre cei care au dat contur curentelor inițiatice în veacul trecut, Jean Biès amintește pe : Raymond Abellio, Nicolai Berdiaev, Martin Buber, Dalai-Lama, René Guénon, Carl Gustav Jung, Frithjof Schuon, Rudolf Steiner. De numele lui Rudolf Steiner se leagă indisolubil antroposofia, disciplină care i-a prilejuit lui Ioan Buduca o amplă reflecție: Eseuri de antroposofie, Iași, Editura Junimea, 2018, colecția „Efigii”, 418 p.
Descendent spiritual al inițiaților antici, al teosofiei, moștenitor al curentului Naturphilosophie, admirator necondiționat al lui Goethe, Rudolf Steiner a conciliat știința modernă cu elemente împrumutate din diverse tradiții în încercarea sa de afirmare a individului și de ameliorare a societății. După ce a limitat învățătura sa la un cerc esoteric, el a comunicat-o public, iar vehiculul a fost antroposofia, despre care Ioan Buduca scrie că „este cel mai mic fiu al Sophiei, dar este cel dintîi căruia i-a fost dată cunoașterea celor ce s-au petrecut în primul eon al ciclului nostru cosmogonic (pe cînd nici Sophia nu era născută încă), ceea ce nici chaldeenilor nu le fusese dat. Marduk putea vorbi doar despre cel de-al doilea eon al ciclului nostru cosmologic, acela în care a fost născut el însuși ca fiu al Sophiei.” Antroposofia tratează în mod teoretic cunoașterea universului, îmbogățirea stărilor conștiinței și a doctrinei evoluției ; ea oferă metode destinate să elibereze gîndirea, sentimentele, voința de influențe exterioare. Scopul ultim al antroposofiei este de a deștepta facultățile care stau în amorțeală în fiecare om, și care fac posibilă întîlnirea lumilor suprasensibile a căror existență este negată de materialiști; antroposofia caută să pătrundă tainele acestor forțe latente, iar pentru a reuși în această încercare „dezocultează ocultul și caută punctul în care spiritul care este în om se unește cu Spiritul care este în univers. Preocupat de dramele lumii, Steiner avansează ideea că adevărata cauză a războiului este confuzia ideilor politice, economice și culturale, și propune o reformă socială, evident fără succes, evoluția materialistă a societății urmînd cu totul altă direcție. Viziunea sa asupra istoriei se împletește cu considerații esoterice care vizează o amplă mișcare evolutivă în care se regăsesc idei din budism, din Darwin sau Haeckel, destul de greu de conciliat, într-o încercare de a desena centrul de gravitație al evoluției spirituale cosmice, un Punct Omega despre care va scrie Teilhard de Chardin. Rudolf Steiner insistă pe implicarea reciprocă a omului și a cosmosului, vorbind despre ritmuri cosmice și despre ritmuri individuale. „Omul este, acum, treaz în gîndirea sa. Este semiadormit în simțirea sa. Și doarme profund în voința sa. N-a fost întotdeauna așa. Era, la începuturile prezenței sale în corpuri fizice, profund adormit în gîndirea sa, semiadormit în simțire și treaz în voința sa, căci acolo, în domeniul spiritual al voinței sale, aveau acces, încă aveau acces entități spirituale superioare omului. Acest acces este ceea ce numim a fi la sînul zeilor”, scrie Ioan Buduca, surprinzînd evoluția gîndirii, simțirii și voinței omului.
În cărțile sale de filosofie, Rudolf Steiner a arătat că filosofia timpului său suferea de un kantianism nesănătos și cerea o teorie a cunoașterii din care excludea condițiile prealabile. Dacă în teoria kantiană este vorba despre conștiința care nu poate ieși din sine, pentru Steiner punctul de plecare este imaginea lumii ca dat imediat, așa cum se prezintă înainte de a interveni în activitatea cognitivă. Dacă totul s-ar prezenta mergînd de la sine, noi n-am putea decît să descriem, nicidecum să înțelegem obiectele lumii. Pentru a cunoaște și înțelege este necesar a selecționa o parte a lumii. Actul cunoașterii este deci o sinteză a ceea ce se prezintă ca dat în orizontul a ceea ce este trăit și a ceea ce este produs prin actul însuși al cunoașterii care trebuie de asemenea să devină un dat. Pentru Steiner punctul său de vedere este o victorie asupra empirismului și raționalismului limitate. Această concepție a realității va servi drept fundament pentru o viitoare filosofie a libertății care va trebui să trateze despre cea mai importantă problemă a gîndirii umane, adică să sesizeze ființa umană ca o liberă personalitate unificată în ea însăși. Filosofia libertății este considerată o mare operă filosofică în care Rudolf Steiner propune o etică individualistă fondată pe o teorie a cunoașterii și pe o concepție a realului, ambele de sorginte monistă. El pleacă de la constatarea că sînt două surse ale cunoașterii, gîndirea și observația, și că orice enunț științific privind conștiința provine de la gîndire, doar în cazuri excepționale gîndirea fiind supusă observației. Acest studiu empiric al gîndirii este o întreprindere totală care nu se bazează decît pe ea însăși și nu are trebuință de ceva exterior ei înseși ca explicație cauzală. Gîndirea există în realitate și nu conține nici un element care să nu poată fi elucidat altfel decît prin ea însăși.
Studiind opera lui Rudolf Steiner, Ioan Buduca vorbește despre o hipersferă născîndă, pe care nu o putem vizualiza, dar o putem gîndi: „o sferă care are toate punctele de pe suprafața sa exterioară simultan tangente la suprafața altei sfere. De neimaginat. Și totuși, un gînd matematic a conceput-o.” Rudolf Steiner și-a propus să fie un om care-și trezește semenii, iar pentru aceasta continuă să exercite o profundă influență; este autorul unor scrieri de sinteză enciclopedică, un autor transdisciplinar. Jean Biès spunea că Rudolf Steiner nu a fost nici teosof, nici filosof, nici maestru spiritual, nici metafizician, ci un poet al existenței pe care a îmbrățișat-o cu credință, iubire și devoțiune.
Taguri: antroposofia, Editura Junimea, Ioan Buduca, Rudolf Steiner