Multă vreme indisociabile, știința și filosofia au optat pentru căi divergente la începutul secolului al XVII-lea. Atunci știința s-a lansat în cucerirea naturii pentru a pune stăpînire progresiv pe toate sectoarele realității, privînd puțin filosofia de obiectul său și chiar de legitimitatea sa.
A rezultat o îndepărtare crescîndă, oamenii de știință avînd tendința să considere filosofia drept o întreprindere sterilă, în vreme ce filosofii găseau instrumentele stiințifice ca fiind utile, dar nereușind să satisfacă interesele superioare ale rațiunii. În secolul al XIX-lea, Hermann Helmholtz spunea că filosofia hegeliană era absolut golită de sens, ceea ce era revelator pentru prăpastia dintre cele două discipline. Perpetuarea unei asemenea stări nu ar fi benefică nici uneia dintre comunități, dimpotrivă ele se pot întîlni și pot dialoga. Filosofia rămîne un element fundamental și un orizont de netrecut. Apărute în Grecia antică, acum 2500 de ani, au locuit în bună înțelegere în aceeași cetate pînă la revoluția lui Galilei. Filosofia reflectează asupra metodelor și rezultatelor cunoașterii științifice, asupra practicilor omenești, printre acestea numărîndu-se și religia. Chiar ateismul filosofic implică o reflecție asupra religiei, filosofia manifestînd cu religia o profundă afinitate. Distincția între filosofie și religie a fost făcută de Platon, la nivel de metodă, și de Descartes, la nivelul conținuturilor, nu apare așa de clară dacă ne referim la civilizațiile orientale acolo unde filosofia este mai curînd o formă abstractă a religiei. După îndelungi tatonări și delimitări s-au conturat o filosofie religioasă, în care autorii aderă explicit la o confesiune determinată, și filosofia religiei care a evoluat către o hermeneutică spirituală. Rîndurile de mai sus au conturat raporturile între filosofie și știință, între filosofie și religie, termenul median fiind filosofia. Se poate discuta despre raportul între filosofie, religie și știință. Dar putem gîndi și la modul în care un filosof privește raportul între știință și religie, cu alte cuvinte ceea ce ne propune Bertrand Russell: Religie și știință, traducere din limba engleză de Monica Medeleanu, București, Editura Herald, colecția „Mathesis”, ediția a 2-a, 2018, 224 p.
Bertrand Arthur William Russell (1872-1970) a studiat matematica, apoi „științele morale” la Trinity College, Cambridge, într-o atmosferă intelectuală stimulantă, contrastînd cu singurătatea anilor de adolescență; la Cambridge, s-a împrietenit cu G.E. Moore, care l-a convertit la filosofie, și cu N.A. Whitehead. După o perioadă petrecută în diplomație, la Paris, Bertrand Russell își continuă studiile la Berlin, apoi susține la Trinity College o teză de inspirație kantiană despre fundamentele geometriei. A fost profesor la Trinity College, la universități din Chicago, Los Angeles și Philadelphia. Împreună cu N.A. Whitehead a scris Principia Mathematica, una dintre cele mai importante lucrări de logică din toate timpurile. Dintre alte lucrări ale lui Russell, amintim: Philosophical Essays, The Analysis of Mind, Mysticism and Logic, The Conquest of Happiness, The Principles of Mathematics. În anul 1950 a primit Premiul Nobel pentru literatură.
Bertand Russell își începe studiul cu o afirmație fără echivoc: „Între religie si știință a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, pînă în ultimii cîțiva ani, știința a ieșit victorioasă de fiecare dată.” Filosoful englez va urmări în cartea sa punctele care au generat conflicte sau continuă să facă aceasta, iar unul dintre conflicte este despre raportarea la adevăr: „Un crez religios diferă de o teorie științifică prin faptul că susține că încorporează un adevăr etern și absolut cert, în timp ce știința este întotdeauna provizorie, așteptînd ca mai devreme sau mai tîrziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale și fiind conștientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstrație completă și finală.” Dar Bertrand Russell nu se limitează la considerații generale, el aduce în discuție cîteva momente în evoluția științei contrapuse cu poziția Bisericii. Una dintre primele dispute s-a purtat pe tărîm astronomic. Nicolaus Copernic a revoluționat lumea afirmînd că Pămîntul se rotește în jurul axei sale și în jurul Soarelui, teorie combătută atît de catolici, cît și de protestanți. Au urmat alți pași în astronomie pe care i-au făcut Kepler, Galileo Galilei sau Tycho Brahe. Au fost decenii zbuciumate, reprezentanții și aderenții la noile teorii fiind supuși prigoanei, obligați să abjure, teoriile lor fiind interzise a fi predate în universități. Alături de astronomie, epoca modernă a adus noi concepții despre evoluția vieții în univers sau pe Pămînt. Teoria Kant-Laplace care vorbea despre infinitatea universului material, teoria lui Buffon care vorbea despre apariția munților și a altor forme de relief, teoria lui Darwin care susținea evoluția speciilor din lumea animală și vegetală. Oamenii au acceptat inovațiile și progresul cu greutate, după ce mai întîi le-au respins cu vehemență, pentru că totul a venit dintr-o dată, iar surprinderea era prea mare pentru a fi acceptată; filosoful englez consideră că o prezentare graduală a noilor teorii ar fi fost mai lesne acceptată, chiar dacă nu în întregime, și nu de toți membrii unei comunități.
Bertrand Russell încercînd o formalizare a tuturor domeniilor cunoașterii, găsește multe lacune în psihologie, disciplină care nu lucra cu date experimentale așa cum o făcea fizica; de ce ar fi făcut-o? Discuția este despre suflet și corp, despre nemurire, despre iad și rai. Cu trecerea timpului, cu răspîndirea cunoștințelor științifice în cercuri tot mai largi, conflictul între știință și religie s-a estompat, oamenii de știință admițînd că există domenii în afara științei, iar clericii recunoscînd ceea ce poate fi dovedit științific. Într-o altă carte, Misticism și logică, Bertrand Russell abordează subiectul misticismului; acesta exprimă o emoție care nu poate fi nici confirmată, nici contrazisă de știință, așa încît nici în cartea care a prilejuit aceste rînduri nu putea lipsi acest subiect. Lui Russell definitorie în discuția despre misticism i se pare relația dintre aparență și realitate, sau calea opiniei și calea adevărului, pentru a relua distincția operată de Parmenide. Bertrand Russell reproșează misticismului incapacitatea de a separa importanța trăirilor emoționale de validitatea științifică, deși nici un mare mistic nu a cerut vreodată ca viziunile sale să fie altceva decît expresia a ceea ce simte el în momente de intensă trăire religioasă. Recunoaște că o emoție mistică trăită în forma elevată oferită de contemplație poate să-i deschidă misticului întinderea perspectivei, calmul și profunzimea în care „mintea devine o oglindă pentru vastitatea universului”.
De la presocratici la Platon și Aristotel, de acolo la Toma de Aquino, filosofii și teologii s-au arătat preocupați de apariția vieții, de mecanismele care veghează bunul mers al universului. Mitul platonician al cavernei arăta limitele cunoașterii umane, limite cărora doar filosofia le putea scăpa, făcînd saltul către absolutul lumii Ideilor. Socrate îi spunea lui Glaucon că lumea în care trăim, lumea vizibilă, tangibilă, lumea în care răspund simțurile noastre, este în adevăr o lume iluzorie, căci toate realitățile noastre sînt umbre ale unei alte lumi, o lume care este reală, dar care ne depășește și ne transcende. Este lumea Ideilor pure, Ideilor eterne și imuabile. În transcriere modernă, alegoria platoniciană vorbește despre lumea fizică și sensibilă care ne înconjoară și care nu ar fi decît o lume virtuală. Nici religia, nici știința nu vorbesc despre lumea Ideilor, despre umbrele acestei lumi, fiecare încercînd să-și impună discursul, viziunea, unii întemeindu-se pe tradiție și pe cuvîntul biblic, alții pe experiment, pe filosofia evoluției. S-au scris biblioteci întregi despre întîlnirea vechii filosofii a naturii cu noua fizică, despre ciocnirea între dogmă și știință, despre disputa creaționism vs evoluționism, crearea lumii în șase zile vs evoluția progresivă, într-o lungă perioadă de timp, a speciilor acestei lumi. Cînd vorbim despre știință primul gînd ne duce la metodologie științifică, la scientism, la teorie științifică, la știința fundamentală. Poate conviețui știința alături de Tradiție, alături de cunoașterea întemeiată pe revelație, pe credință, pe contemplație? Primul răspuns duce la o diferență de netrecut, apoi la o privire nuanțată pot fi văzute posibilitățile înrudirii!
Taguri: Bertrand Russell, filosofie, Herald, religie, știință