Despre ocultism

Doar simpla menționare a cuvîntului ocultism stîrnește reacții diferite, patimi și multă confuzie. Totdeauna a fost așa, dar atitudinea de vehementă împotrivire față de științele oculte s-a intensificat odată cu Iluminismul și noua doctrină a materialismului și raționalismului.

În ceea ce privește terminologia, viu subiect de erori și neînțelegeri, situația ocultismului este asemănătoare cu a esoterismului. În cazul esoterismului, adjectivul esoteric a apărut cu foarte multe secole înaintea substantivului esoterism, aici perpetuîndu-se și eroarea de a-i atribui termenul de esoteric lui Aristotel, cînd el a fost creat de Lucian din Samosata. În cazul ocultismului, adjectivul ocult datează din secolul al XII-lea, iar termenul de ocultism a fost creat de Eliphas Levi, la mijlocul secolului al XIX-lea. Eliphas Levi credea că a găsit doctrinele secrete ale evreilor, caldeenilor și egiptenilor, cheia întoarcerii la unitatea științei și a religiei: știința timpurilor noi dincolo de fracturile istorice. Pentru că am amintit cei doi termeni, care pentru unii pot părea similari, să menționăm opinia curentă a specialiștilor că în vreme ce ocultismul este un ansamblu de practici, esoterismul este un ansamblu teoretic susceptibil să facă posibile aceste practici. Acceptat sau blamat, înțeles în dreapta sa măsură sau atribuindu-i-se un înțeles mult prea extins, ocultismul este un fenomen apărut din antichitate și perpetuat în timp. O recentă apariție editorială este tocmai despre formele ocultismului de-a lungul vremii: Felix Fabart, Istoria filosofică și politică a ocultismului. Magie, vrăjitorie, spiritism și alchimie, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 256 p. Într-o istorie a esoterismului și a științelor oculte, Jean-Paul Corsetti scria că „ocultismul a fost cînd în armonie cu însăși cunoașterea filosofică și spirituală a timpului, cînd în opoziție și perceput ca subversiv, ca suma fantezistă și greu de înțeles a unor divagații cu iz de pucioasă, destinate să invoce puterile malefice. În orice caz, el a adoptat moduri de exprimare variabile care trebuie să fie înțelese în funcție de context și intenție.” Felix Fabart își propune să scrie o istorie a lumii „oculte” după următorul plan: ocultismul la evrei, la greci, romani și gali; vrăjitoria în Evul Mediu și alchimia; teurgia în epoca modernă, urmînd etapele specifice magiei: expansiune, decădere, reînnoire.

Pe urmele unor istorici, Felix Fabart afirmă că expresia cea mai elevată a ocultismului se regăsește în învățătura magilor, care s-a răspîndit din Caldeea în ținuturile apropiate, apoi și în cele mai îndepărtate. Istoria ocultismului începe cu Moise, care deși îl condamnă, tocmai prin aceasta arată cît de mult credeau evreii în supranatural, el însuși studiind la școala magilor. Felix Fabart evocă panteonul Greciei antice și atmosfera din Olimp, în multe asemănătoare celei de pe pămînt; cît despre ocultism, acesta s-a transformat într-o parte esențială a ritualului sacru. Oamenii au crezut din totdeauna în capacitățile de clarviziune ale semenilor înzestrați cu un astfel de dar, în puterile sibilelor care auzeau voci interioare și profețeau. Tradiția a păstrat și numele cîtorva profetese celebre: Sambeth, Elissa, Artemis, Sarbis, Casandra, Lampusa, Hierophila, cunoscută ca Sibila din Cumae. Pînă la invazia romană, druizii au fost adevărații maeștri învățători ai Galiei, „iar ocultismul era în mare măsură unul dintre mijloacele de dominație. Druizii erau descendenții direcți ai magilor din vechea Caldee”, susține Felix Fabart. Galii erau bine organizați în familii și clanuri, iar casta sacerdotală își alegea noii membri din rîndul propriilor familii; aceștia erau instruiți douăzeci de ani în colegii inaccesibile celorlalte caste, unde învățau medicina, muzica, legislația, geografia, astronomia, astrologia, simbolismul hieratic, practicile Cabalei.

În 1672 Colbert a interzis judecătorilor să se mai ocupe de procese de vrăjitorie; în Evul Mediu vrăjitoria era o practică obișnuită, răspîndită în rîndul poporului asuprit deopotrivă de o Biserică tiranică și de seniori dedați tuturor relelor. Oamenilor de rînd care trăiau iadul încă de pe pămînt nu le rămînea decît iluzia, speranța că vor găsi un mijloc care să le îndrepte vreo nedreptate, care să-i ferească de un destin neîndurător: „Astfel, cei oprimați plecau tremurînd să consulte vrăjitoarele, și asta doar in extremis. Erau stăpîniți de o dublă teamă: cea de a întîlni pe drum pe vreunul dintre paznicii castelanului și cea de a o descoperi pe vrăjitoare stînd la taifas („în conjurație”, spuneau inchizitorii) cu însuși Diavolul!…” Practicarea vrăjitoriei era combătută și pedepsită de puterea religioasă, dar și de cea seculară. Pedeapsa era rugul. Istoricul Jules Michelet scrie că la începutul secolului al XVII-lea mii de vrăjitoare au sfîrșit pe ruguri. Dar Evul Mediu a însemnat și avîntul unei practici susținute de o categorie de cercetători neobosiți aflați într-o neîncetată căutare a aurului și a elixirului vieții: alchimia. În locul unor considerații personale despre alchimie, Felix Fabart oferă cîteva pagini de extrase dintr-un autor al cărui nume îl trece sub tăcere. Cel puțin are meritul de fi citat dintr-un autor care cunoaște tainele alchimiei; interesant este tabloul comparativ lucrările din primele șapte zile ale lumii, descrise în Facerea, și lucrările alchimistului.

Așa cum precizase de la început, Felix Fabart își încheie cercetarea asupra istoriei ocultismului cu fenomenele specifice epocii moderne. Un astfel de fenomen este spiritualismul, avîndu-i drept practicanți celebri pe Swedenborg, Mesmer, Allan Kardec, cei care „provoacă în mod curent fenomene similare celor numite odinioară miracole”. Pe de altă parte, Felix Fabart folosește termenul „spiritiști” pentru a-i desemna pe cei care cred în posibilitatea manifestărilor sufletului omenesc dincolo de legile fiziologice recunoscute. Prin spiritualism, autorul înțelege acel curent care vede în om corp și spirit, opus materialismului care privilegiază exclusiv imediatul. „Spiritiștii afirmă că, prin migrații succesive și ineluctabile, sufletul dobîndește mai întîi conștiința individualității sale, apoi a liberului arbitru, după care se înalță în mod voluntar, mai mult sau mai puțin iute, spre perfecțiune”, scrie Felix Fabart.

Frontierele între magia naturalis, magia cabalistica, philosophia naturalis, philosophia occulta, între esoterism, ocultism, hermetism, alchimie nu sînt totdeauna bine trasate, terminologia sporind de multe ori confuzia, de multe ori toți acești termeni fiind puși de-a valma în creuzet. Căderea în dizgrație sau în desuetudine a unuia dintre termeni atrăgea oprobiul și asupra celorlalți. Terminologic, Felix Fabart este tributar epocii sale care era în mare parte într-o evidentă confuzie terminologică. Dincolo de frumoasele vremuri ale începuturilor, coborîte pînă în antichitate, ocultismul a mai cunoscut perioade înfloritoare, una dintre ele fiind cea de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, cînd spiritualismul se opunea viguros materialismului. Cartea lui Felix Fabart, cu toate omisiunile și confuziile terminologice, este un tribut adus ocultiștilor care au încercat să redea viață vechilor inițieri pentru a accede la cunoștințele prime.