Pași pe cale

Despre sufism, Jean Chevalier spunea că a existat cu mult înainte de a fi desemnat prin numele său, denumirea de al soufi datînd din secolul al VIII-lea.

De-a lungul secolelor, sufismul s-a conturat ca o tradiție, adică transmiterea unei înțelepciuni de oridine divină, dar este totodată perpetuare în timp și reînnoire neîncetată. Dintre fondatori și dintre reprezentanții vîrstei de aur a sufismului, amintim: Ibn Adham, Ibn Karrâm, Hallâj, Sohrawardî, Ibn Arabî, Rumi. Dar timp de secole sufismul i-a atras și continuă să o facă pe toți cei care doreau să primească revelația, să aprofundeze aspectul esoteric (bâtin). Printre aceștia se numără și Hazrat Inayat Khan (1882-1927), musulman indian, muzician și mare maestru sufi în Ordinul Chishti, în care a fost inițiat de maestrul său Sayyed Abu Hashim Madani. Nu a fost un autor prolific, dar una dintre cărțile sale a fost recent tradusă și în limba română: Pași pe cale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 210 p.

Pentru Hazrat Inayat Khan „mistica este esența și baza oricărei cunoașteri, fie ca știință, artă, filosofie, religie sau literatură. Toate acestea sînt incluse în cadrele misticii.”  În viziunea sa, mistica este perspectivă asupra vieții, o perspectivă în care Dumnezeu nu este ceva abstract, ci este o realitate. Ce îi apropie pe un filosof, un înțelept, un mistic? Un filosof cunoaște natura și caracterul lucrurilor; un înțelept este cel care a fost discipolul vieții; un mistic este cel care comunică cu viața, cu împrejurările, cu lucrurile, cu ființele. Hazrat Inayat Khan nuațează, susținînd că filosofia se învață și că înțelegerea mai profundă a vieții face din cineva un filosof, în vreme ce mistica nu se predă și nu se învață. „Misticul își eliberează sinele cel adevărat, care din cauza iluziei se afla întemnițat în spatele minții și al corpului, ceea ce se numește un suflet pierdut, un suflet inconștient de adevărul mistic că mintea și corpul sînt doar vehicule prin care se experimentează viața. Și în felul acesta el își începe călătoria spre nemurire”, afirmă Hazrat Inayat Khan.

Un capitol important al cărții este cel despre  inițiere, subiect deseori abordat, dar înțeles diferit. Autorul amintește cele douăsprezece inițieri admise în lumea misticilor, discută despre cît este învățătură și cît este trăire într-o inițiere, despre relația între maestru și discipol: „nimeni nu poate transmite altuia cunoașterea spirituală, căci aceasta se află în inima fiecăruia. Ce poate face maestrul este să aprindă lumina ascunsă în inima discipolului. Dacă acolo nu există nici o lumină, vina nu este a maestrului.” Este amintită o frumoasă zicere a lui Hafiz: „Oricît de mare ar fi un maestru, el este neputincios în fața celui cu inima închisă.” Este nevoie de încredere deplină între maestru și discipol, de un pas înainte al amîndurora, de contemplație și de un mod de viață pe măsura unui sufit. Inițierea nu-i o activitate mondenă, ea cere curaj, perseverență, disciplină, contemplație și dorința de a progresa spiritual. Dorința de inițiere vine din interior, este un îndemn lăuntric pe care un adevărat maestru îl va pune în operă.

Sînt mărturiile și convingerile, scrise fără pedanterie și prețiozitate, dar scrise cu profundă credință, ale unui om care a făcut din Dumnezeu realitatea vieții sale: „El ți-a dăruit, prin grația łui, atributele umanițății: blîndețe, recunoștință, loialitate, dreptate, modestie, pietate, simpatie, curaj, venerație, răbdare, iubire, cunoaștere și înțelepciune.” În călătoria omului către Dumnezeu există trei drumuri: ignoranța, drum pe care îl străbat toți, devoțiunea, hărăzită adevăraților îndrăgostiți, și înțelepciunea, pe care doar puțini o dobîndesc. Una dintre învățăturile din cartea lui Hazrat Inayat Kahn este că în cele ale spiritului, pentru unul, realizarea survine imediat după inițiere, iar altul poate să aibă nevoie de o viață …