Sărbătorile celor doi sfinți Ioan constituie osatura anului; pentru cei din vechime, sărbătoarea era un timp mitic, un timp al ritualului. Cu sărbătorile sfinților Ioan, masoneria a păstrat ceva din antica tradiție care, la fiecare eveniment, făcea să-i corespundă un ritual.
La solstițiul de iarnă, soarele are mai puțină strălucire, este cea mai scurtă zi din an, dar începe cursul ascendent al astrului către solstițiul de vară și cea mai lungă zi. Această reînnoire a creației este eterna reîntoarcere despre care vorbea Mircea Eliade. Jean-Patrick Dubrun consideră că la sf. Ioan de iarnă interioritatea primează, că este o sărbătoare mai reținută, mai liniștită, în vreme ce la sf. Ioan de vară este sărbătoarea luminii manifeste, triumfătoare.
Adepții lui Mithra serbau la 25 decembrie sfîrșitul căderii soarelui și renașterea sa; tradiția creștină păstrează ziua de 25 decembrie ca sărbătoare a Crăciunului, nașterea lui Isus. La 27 decembrie lumea apuseană celebrează moartea sf. Ioan Evanghelistul al cărui trup a dispărut la moarte, el continuînd să transmită focul secret cu care se hrănesc inițiații. Sărbătoarea sf. Ioan de iarnă este cea a focului care merge dinspre moarte spre renaștere, consacrînd o schimbare a ciclului care are ca scop plasarea anului nou sub auspicii fericite. „Timpul sărbătorii este un timp paradoxal, un fel de breșă deschisă în continuitatea timpului care manifestă imobilitatea aparentă a astrului solar în momentul solstițiului. Cu acest prilej, trecerea între lumi devine posibilă. Porțile cerului se deschid, revelînd drumul creației și al regenerării Luminii”, afirmă Jean-Patrick Dubrun. Pentru a contura bogatul simbolism al sărbătorii sf. Ioan de iarnă, Jean-Patrick Dubrun face o incursiune în tradiția arderii unui buștean timp de douăsprezece zile, perioadă care merge de la renașterea secretă la renașterea vizibilă; este perioada în care se unește vechiul cu noul. Universul vegetal ocupă un loc important în festivitățile și ritualurile sf. Ioan; preponderente sînt ilexul (arbust care rămîne verde în timpul iernii) și pinul, dintre arbori, vîscul, dintre plante. Aceste trei vegetale simbolizează prezența luminii în sînul tenebrelor; pinul și ilexul sînt arborii nemuririi, renașterii, protecției; vîscul este identificat de J.-G. Frazer cu creanga de aur. Vîscul nu crește direct pe pămînt, ci în ramurile unui stejar, o simbioză între înțelepciune și forță. În Eneida lui Vergiliu, vîscul/creanga de aur era necesar celui care voia să se întoarcă din infern. Universul animal al sf. Ioan de iarnă era restrîns la măgar și la lup. Măgarul în tradiția medievală era considerat un animal frust, încăpățînat, lacom, indisciplinat. Pentru că era simplu și umil, măgarul a fost considerat demn de a avea acces la misterele divine (Cornelius Agrippa) sau că era rezumat al înțelepciunii ascunse (Giordano Bruno). Un alt animal asociat sf. Ioan de iarnă este lupul, avînd și el o imagine negativă care ocultează adevăratul său simbolism. Lupul este simbol al permanenței luminii, în Grecia antică fiind asociat lui Apollo, zeul luminii.
Solstițiul de vară era celebrat în lumea antică, la greci și la romani, celebrarea creștină a nașterii sf. Ioan Botezătorul înlocuind sărbătorile închinate zeilor păgîni. Pe cel mai înalt loc al unei așezări se ridica un rug, aprinderea și arderea lui semnificînd purificarea prin foc și eterna reîntoarcere a luminii. Jean-Patrick Dubrun reia cîteva din ritualurile specifice acestei sărbători a focului, așa cum le descriu J.-G. Frazer și Philippe Walter. În jurul focului participanții își exprimau bucuria și prin dans. „Ritmul traduce esența unei mișcări vitale, și dansul este arta care exprimă cel mai bine dinamica sa. Iată pentru ce el este consubstanțial creației universului”, scrie Jean-Patrick Dubrun. Universul vegetal al sf. Ioan de vară este alcătuit din șapte plante magice, în plină eflorescență specifică verii. Aceste plante sînt: sunătoarea, heliotropul, granatul, salvia, verbina, pelinul, silnicul. Toate aceste plante se culegeau în dimineața zilei de 24 iunie, înainte de răsăritul soarelui, erau purificate prin roua solstițială și înzestrate cu proprietăți miraculoase care amintesc de apele botezului.
Banchetul care marchează sărbătorile sfinților Ioan nu este simpla bucurie a unui moment convivial, el trebuie să fie un moment de grație și de comuniune, un ritual care ține de Marile Mistere și este de natura Marii Opere alchimice. Banchetul trebuie să transmită celor prezenți focul sacru, lumina nevăzută, bucuria comuniunii, totul contribuind la plenitudinea Operei.
Cele două sărbători solstițiale sînt complementare, este un timp al începutului, al reînnoirii, al renașterii, al purificării. Sărbătorile sfinților Ioan se leagă de o tradiție a Cuvîntului, a luminii și a alchimiei: „Sărbătoarea sf. Ioan de vară consacră victoria iubirii și a înțelepciunii asupra forțelor dezordinii. Este nașterea unui timp nou, un fel de reînnoire a Originii care vede fondîndu-se templul primordial. Sărbătoarea sf. Ioan de iarnă este timpul unei desăvîrșiri. Opera construită trebuie să fie oferită focului care a născut-o, instrumentele și simbolurile care au făcut-o posibilă trebuie să fie regenerate”, susține Jean-Patrick Dubrun.
Cartea lui Jean-Patrick Dubrun este o reușită sinteză despre inițiere, despre simbolismul focului și al luminii, despre cunoaștere, despre faptele și gîndurile sf. Ioan Botezătorul și sf. Ioan Evanghelistul.