Profesor de literatură engleză, Thomas Grison, membru al Marii Loji Tradiționale și Simbolice Opera, este pasionat de iconografia religioasă și de lumea simbolurilor. Este autorul a mai multor cărți despre simbolism, iconografie și ritual, dintre care amintim: Le Tarot de Marseille, l’ésotérisme chrétien à l’œuvre, La Hutte, 2014; Le Tombeau des ducs de Bretagne et son symbolisme, éditions Rafael de Surtis, 2015; Tarot et franc-maçonnerie, résonances du tarot dans les rituels maçonniques, MdV editeur, 2017; Le symbolisme de l’épée, MdV editeur, 2018; Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, les tableaux de grades, tome 1, Apprenti, Compagnon, MdV editeur, 2018; Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, les tableaux de grades, tome 2, Maître, Maître Ecossais de Saint Andre, MdV editeur, 2018. Thomas Grison este și poet; volume individuale (Nouvelles Rives, éditions Sac à Mots; Calices, éditions Rafael de Surtis), volume colective (Et les megots du ciel, éditions du Contentieux; 60 poètes sémaphoriques, Maison de la Poésie de Quimperlé).
Cufărul gol este mai plin decît pare
Bogdan Mihai MANDACHE: Sînteți autorul mai multor lucrări despre simbolismul masonic, sînteți membru al Marii Loji Opera. Ce înțelegeți prin inițierea masonică?
Thomas GRISON: Inițierea masonică este, mai întîi, un angajament pe care îl luăm față de noi înșine și față de bărbații și femeile cu care, prin angajamentul nostru, avem legături particulare de fraternitate și de prietenie, atît în interiorul lojii, cît și în exteriorul acesteia. Aceste legături particulare unesc bărbați și femei care nu se cunosc dinainte, și care nu aparțin aceluiași grup cultural, social. Acest fapt mi se pare foarte important, căci trebuie înțeles că juramîntul ne angajează față de toate persoanele susceptibile de a fi inițiate. Acest angajament este deci esențial, căci el este marca unei speranțe pe care inițiatul o arată omenirii și progresului acesteia. Acest progres, bineînțeles, nu este de ordin științific sau material, ci este de domeniul spiritualității.
Inițierea masonică este deci, din acest punct de vedere, un drum care ne angajează pe plan spiritual față de noi și față de umanitate, și aceasta indiferent care ar fi maniera noastră de a înțelege raportul cu transcendența. Din acest punct de vedere, chiar dacă instituția a apărut în secolul al XVIII-lea într-o societate occidentală și creștină, masoneria trebuie să fie de acord cu poziții diferite : agnostici, atei, budiști, musulmani, trebuie să lucreze în sînul unei loji. Trebuie spus de asemenea că drumul ales de un mason pune accentul în mod puternic pe cunoaștere (de sine, a lumii, a locului nostru în lume și în societate); angajarea pe acest drum înseamnă că se vrea a da un sens la ceea ce ne animă și la ceea ce sîntem.
– Ce rol joacă esoterismul în gîndirea masonică? De multe ori esoterismul este redus simplist la secret; care este sursa secretului, a dorinței de a ascunde?
– Pentru unul ca mine, pasionat de iconografia sacră, de istoria ideilor, de istoria religiilor, de istoria artei și de lumea simbolurilor, esoterismul joacă un rol esențial, la fel cum joacă un rol esențial în gîndirea masonică, de altfel. Dar nu toată lumea are astfel de preocupări, ceea ce nici nu este rău. A te interesa de istoria masoneriei, înseamnă a te interesa de dubla moștenire a secolului Luminilor și de iluminism (ceea ce Antoine Faivre a numit cele două Lumini ale masoneriei, într-un articol de mare ținută, publicat într-o lucrare colectivă apărută cu ocazia tricentenarului instituției). Adică deopotrivă filosofilor din secolul al XVIII-lea (altfel spus: celor care i-au precedat și celor care le-au urmat!) și diferitelor curente esoterice care, între alte lucruri, au permis emergența gradelor înalte și a scoțianismului: cabală iudaică și creștină, alchimie, miscări teosofice, hermetism alexandrin, teologie. Aceasta implică interesul pentru literatura patristică, pentru heraldică, pentru literatura emblematică, pentru arhitectura sacră, pentru literatura clasică și medievală (ciclul arthurian, Homer, Vergiliu, Dante, Jacques de Voragine).
Bineînțeles, dacă din punct de vedere istoric esoterismul joacă un rol esențial în gîndirea masonică așa cum o practic eu, aceasta nu înseamnă că ea trebuie să joace un rol esențial în practica masonică a oricărui inițiat. În sînul unei loji masonice practicînd Ritul Scoțian Rectificat nu toată lumea va citi cu rîvnă Joseph de Maistre, Louis-Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Jacob Bohme, Martines de Pasqually.
În ceea ce privește a doua parte a întrebării, cea privitoare la secret și la dorința de a ascunde, cred că aceasta trebuie pusă în relație cu dorința de a deține. Prudența cere să nu aruncăm mărgăritare porcilor, și să păstrăm discreția; apoi nu este motiv să ascundem ceva celui care a pus întrebarea potrivită, căci este semnul că a parcurs drumul care l-a adus în fața porții. Nu ar fi fratern să nu-i deschizi, dacă aceasta stă în puterile noastre. În privința secretului aș aminti o poveste zen despre un cufăr gol; în fața lui cei mai mulți se lamentează pentru timpul pierdut; dar înțeleptul îi invită să privească drumul parcurs pîna la cufăr și la comoara care ne-a fost dată, clipă cu clipă, înainte de a ajunge la cufăr. Cufărul gol este mai plin decît pare, în definitiv. În ceea ce mă privește, secretul masonic este de aceeași natură ca și cufărul gol, unde fiecare găsește comoara pe care a depus-o. Unii nu vor vedea nimic și se vor lamenta, alții nu vor vedea nimic și se vor bucura. Este o mare lecție.
Să credem în realitatea mitului
– Ați studiat și ați scris despre simbolism, despre simbolismul masonic. În privința acestuia sînt mai multe teorii: fie că acesta preia din simbolismul universal motive pe care le adaptează ritualului masonic, fie că este integral original. Care este punctul dvs. de vedere?
– Personal nu îmi face plăcere să folosesc cuvîntul „original”, ceea ce ar putea părea surprinzător din partea unui mason practicant al Ritului Scoțian Rectificat. Din punct de vedere științific, iar odată cu apariția teoriilor darwiniene care nu mai pot fi puse în discuție, această noțiune de origine trebuie înțeleasă într-o manieră esențialmente mitică. Simbolismul masonic, care se plasează în cadrul mitului, depășește în mod clar problema originii (care, după unele versiuni, ar fi templieră, cavalerească, adamică, noahită, egipteană) și această noțiune de simbolism „original”, față de care istoria ne impune să luăm o anume distanță.
În loc să mă refer la noțiunea de origine, care este discutabilă și contestabilă, prefer să mă refer la cea de arhetip, care îmi pare mai corectă pentru ceea ce ține de masonerie. Aceasta, așa cum trebuie înțeleasă, este construită din mituri cărora trebuie să le apreciem deschiderea universală. Aceste mituri sînt vii, adică sînt deopotrivă imuabile și maleabile, ceea ce nu este cîtuși de puțin un paradox. Ele sînt imuabile, pentru că trimit la noțiuni universale așa cum sînt fraternitatea, iubirea, cunoașterea de sine sau spiritualitatea, și sînt maleabile pentru că ele evoluează în mod necesar odată cu oamenii și nu sînt înțelese la fel în diverse contexte, de persoane diferite. Aici, ca și în alte situații, preocuparea pentru tradiție nu trebuie să împiedice deschiderea spiritului, fără care masoneria ar fi rămas o instituție închisă, strict masculină și creștină, și rezervată, ca în secolul al XVIII-lea, claselor conducătoare (unii ar spune: clasei aleșilor). Universalitatea instituției, construită pe mituri, este deci garantată prin varietatea persoanelor care o fac să trăiască, și aici este unul dintre interesele principale ale masoneriei așa cum se dezvoltă în societățile noastre.
Pentru ca demersul inițiatic să fie operant, mi se pare importantă interiorizarea miturilor, sau cel puțin a proceda asemenea actorului care interiorizează rolul său într-o piesă de teatru. Fără munca de interiorizare, legenda lui Hiram (pentru a lua doar acest exemplu) nu ar fi decît o farsă grotescă, o poveste gotică. Trebuie deci, în ciuda oricărei opreliști, dincolo de contradicțiile care nu sînt decît aparente, să credem în realitatea mitului, fără care el nu ar fi sursa de învățătură care trebuie să fie într-o instituție ca a noastră. Forța simbolului, și a mitului care îi este aferent, înseamnă a vorbi inimii ființei; dar dacă inima nu se deschide simbolului și mitului, demersul inițiatic rămîne fără nici un ecou.
– Care sînt legăturile de simpatie, rezonanțele între tarot și masonerie?
– Este vorba, înainte de orice, de a vorbi de legături de simpatie sau de rezonanțe între, pe de o parte, atuurile unui joc de cărți, a cărui iconografie vede lumina zilei în Italia începutului de secol XV (sîntem foarte departe de Egiptul vechi, cum ar fi vrut să ne facă să credem Court de Gibelin și neo-ocultiștii de la sfîrșitul secolului al XIX-lea așa cum erau Falconnet sau Papus), și o instituție masonică apărută oficial în primii ani ai secolului al XVIII-lea. Nimic nu ne permite să acredităm teza după care ar exista între cele două ipotetice legături de filiație, neavînd nici o dată istorică în acest sens.
Totuși, trebuie să admitem că tarotul și masoneria se adapă într-o oarecare măsură din aceeași sursă, sau mai curînd din aceleași surse (chiar dacă vom admite că aceste surse variate adeseori s-au amestecat în sînul diferitelor curente ale esoterismului creștin cum ar fi teosofia sau iluminismul). Să numim aceste surse : în primul rînd literatura patristică, de asemenea cabala, sub influența cabaliștilor creștini ai Renașterii (Picco de la Mirandola, Johannes Reuchlin, Guillaume Postel); nu putem uita hermetismul și alchimia, totdeauna cu o coloratură foarte creștină pe care au luat-o aceste curente în Occident începînd cu sfîrșitul Evului Mediu. O analiză aprofundată a tarotului permite să arătăm cum cărțile de atuuri (care vor fi numite arcane majore de neo-ocultiști) funcționează ca un gen de program inițiatic în care cartea Lumii este prezentată ca punctul de desăvîrșire a oricărui demers. Aceasta face apel nu numai la virtuțile cardinale, ci în egală măsură la opoziții formale (Papă-Papesa; Împărat-Împărăteasă; Soare-Lună) în care trebuie văzute cele două elemente ale unei polarități care nu este făra legătură cu sulful și mercurul din alchimie. Ideea este, în oarecare măsură, de a da mijloace celui care pornește pe acest drum de a recăpăta o unitate (pe care unii ar califica-o ca fiind originală) care trebuie pusă în raport cu ideea pe care și-o face despre divin sau despre transcendență. În tarot, cartea Lumii, desăvîrșire a demersului, trebuie să fie pusă în relație cu Isus a cărui valoare androginică este clar subliniată de prezența ovalului decorat, așa cum figurează uniunea astrală între soare și lună.
Or, în templul masonic, desi coloratura creștină a riturilor și a întregii instituții tinde să dispară sau să se erodeze, sîntem în fața unei logici identice. Orientul, în primul rînd, a fost totdeauna prezentat ca sursa unei lumini al cărei caracter divin (sau cristic) este larg pus în evidență de ritualuri, cel puțin în secolul al XVIII-lea. Trebuie subliniat de asemenea că triunghiul înflăcărat (în care încă figurează cîteva litere din Tetragarmă), care se găsește la Orient, este direct împrumutat din iconografia bisericilor, este plasat între soare și lună, cele două elemente ale polarității universale.
– Sînteți autorul unei cărți despre simbolismul sabiei, atît în lumea cavalerească medievală, cît și în ritualurile masonice ale diferitelor rituri…
– Folosirea sabiei în masoneria secolului al XXI-lea poate părea desuetă. Bogăția simbolică a acestei arme totuși nu trebuie uitată sau ocultată. Sabia este totdeauna asociată cu dreptatea, înțeleasă ca o virtute cardinală: această dreptate nu este cea a oamenilor, căci ea implică o idee de transcendență și de verticalitate care nu are loc în practica juridică a tribunalelor noastre moderne.
În contextul Vechiului Testament, sabia este mai întîi în mîinile îngerului trimis de Yahve pentru a distruge cetațile care s-au îndepărtat de el. O regăsim în Apocalipsadupă Ioan: ea iese din gura lui Isus și este asimilată Cuvîntului creator, și trimite la acea Dreptate care trebuie să permită separarea purului de impur, adică a aleșilor de damnați. Dar sabia trimite de asemenea la lumină, și prin ea este sfîșiat vălul ignoranței în alegoria sculptată de Michel Colombe pentru mormîntul ducilor de Bretagne (1502-1507).
În contextul cavaleriei, sabia este percepută ca un dar al lui Dumnezeu: ea arată că, după exemplul îngerului, cel care posedă sabia acționează în numele Dreptății divine. Ea arată rectitudinea celui care o mînuiește, și este interesant a vedea cum în iconografia medievală, sabia dreaptă a cavalerului ( a cărei formă trimite la cea a crucii) se opune sabiei curbate a sarazinului. Sabia dreaptă și sabia curbă definitivează astfel un gen de geografie a binelui și a răului, în care non-creștinul asimilat barbarului este recunoscut cu ușurință prin sabia pe care o poartă, ca aparținînd lumii damnaților. Pe de altă parte, este interesant de notat pînă în ce punct, în literatura medievală, defectul sabiei (care este ruptă, știrbită) permite devalorizarea proprietarului.
Dacă folosirea sa este menținută mai ales în riturile masonice care se raportează la cavaleria Templului și la spiritul cavaleresc în general, sabia rămîne larg utilizată în momentul inițierii profanului. Ea vine să amintească celui care bate la poarta templului că ordinul masonic trebuie apărat contra a tot ceea ce ar putea fi asimilat unei profanări a templului și a secretelor masonice, și vine să reamintească importanța solidarității care îi reunește pe cei care fac parte din ordin.
Continuarea interviului poate fi citită aici.