Personalitatea lui Gérard Encause, cunoscut mai mult sub numele de Papus, se identifică cu mișcarea ocultistă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, fiind extrem de activ atît în societățile esoterice ale vremii sale, cît și în lumea publicisticii.
Fondator, alături de Stanislas de Guaita, al Ordinului cabalistic de Roza-Cruce și al Ordinului martinist, Papus a fost în legături cu aproape toate școlile esoterice din timpul său, a avut o contribuție majoră la apariția revistelor „L’initiation”, „Le Voile d’Isis”, la înființarea „Școlii hermetice”. Papus este autor a 400 de articole și 25 de ample lucrări care dau măsura preocupărilor sale, a interpretărilor și cunoștințelor sale despre un domeniu care a influențat profund lumea literară, religioasă, artistică și chiar politică; în fața atîtor texte semnate Papus, unii contemporani l-au numit „Balzac al ocultismului”. Cercurile ocultiste pe care le-a frecventat, societățile esoterice și hermetice i-au favorizat întîlniri cu strălucite personalități ale vieții intelectuale franceze și europene. Amintim doar cîteva: Jean Moréas, Charles Mauras, Augustin Chaboseau, Victor Emile Michelet, Paul Sedir, René Guénon, John Yarker, Villarino del Villar, Czeslaw Csynski, Peter Davidson. Papus îl considera pe Saint-Yves d’Alveydre ca „maestru intelectual”, iar pe Maître Philippe ca „maestru spiritual”. A fost în relații amicale cu multe obediențe masonice, printre ele Ritul primitiv și original de Swedenborg, Ritul spaniol, Ritul Memphis Misraim, toate aceste activități aducîndu-i dificultăți în relațiile sale cu Marele Orient și cu Marea Lojă a Franței; Guénon i-a devenit ostil, denunțînd apartenența la o societate „contra-inițiatică” și prezența în anturajul său a unor persoane rău-voitoare. Așa cum se pot evoca multiplele sale activități și inițiative în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, la fel se poate vorbi despre scrierile lui Papus. Unele dintre cele mai cunoscute sînt reunite într-un volum, apărut la Paris, în 1892, tradus în multe limbi; a fost tradus cu ani în urmă și în limba română, recent fiind reeditat: Kabbala. Tradiția secretă a occidentului; Șțiința secretă, traducere din limba franceză de Radu Duma, București, Editura Herald, ediția a 8-a, 2018, colecția „Sepher”, 352 p.
Dincolo de înțelesul său clasic, fundamental, de „tradiție”, în jurul termenului de cabală s-a conturat un halou de legendă și mister întreținut în mod artificial, inclusiv prin ortografierea în limba română kabbala, pentru care singura explicație ar fi apropierea de termenul ebraic qabbala. Pentru autorii Dicționarului enciclopedic de iudaism „în gîndirea evreiască, învățătura esoterică și mistică sînt asociate în general cu Cabala. Cabala desemnează totuși un fenomen aparte, întemeiat deopotrivă pe esoterism și pe teosofie, care nu-și are echivalent în misticismul clasic, așa cum este el definit de istoria religiilor. Ca toate formele misticii, Cabala se preocupă să extragă din transcendența și imanența divină sensul unui adevăr al vieții religioase.”
Cartea lui Papus pornește de la cercetările unor gînditori precum Saint-Yves d’Alveydre, Fabre d’Olivet, Claude de Saint-Martin, Adam Frank, Eliphas Levi. Apărută la sfîrșitul secolului al XIX-lea, lucrarea lui Papus poate fi așezată în rîndul celor care încercau să descopere tainele unei tradiții mistice puțin cunoscute. Papus sesizează de la început dificultatea demersului său, dificultate care-și are originea atît în cunoașterea și stăpînirea limbii ebraice, cît și în aprofundarea unei învățături filosofice puțin cunoscute; să mai adăugăm și transcrierea termenilor ebraici pentru a avea imaginea completă a strădaniilor celor care au scris lucrări de pionierat despre o formă de misticism religios diferită de celelalte. De aceea pentru Papus prioritare sînt expunerea originilor cabalei, prezentarea sistemului cabalistic în ansamblul său, o expunere a filosofiei cabalei. O astfel de prezentare ar fi incompletă fără o expunere asupra sefiroturilor, cele zece emanații prin intermediul cărora se manifestă Divinitatea, pornind de la lucrarea Amphitheatrum sapientiae aeternae solivs verae, a lui Henric Khunrath. Papus face referiri și la cărțile fundamentale studiului Cabalei Sefer Iețira, Cele treizeci și două de căi ale înțelepciunii și Cele cincizeci de porți ale inteligenței.
Știința secretă este cea care revelează misterele, este știința tradițională, numită în general esoterism, cel care aruncă o lumină complet nouă asupra trecutului, afirmă Papus. Ce înțelege Papus prin știința secretă, dincolo de acest considerent de ordin general? Știința este imuabilă în principiile sale, față de științele supuse unor necontenite schimbări, or cheia înțelegerii celor întîmplate în vechime stă doar în ceea ce este neschimbător, iar secretul înțelegerii ar sta în descifrarea misterelor egiptene. Papus afirmă cu deplin temei că principiul analogiei este fundamentul doctrinei esoterice și oferă ca exemplu celebrul text enigmatic Tabula smaragdina/Tabla de smarald atribuit lui Hermes Trismegistos. Ce exemplificare mai grăitoare a analogiei decît afirmația lui Hermes: „Ce e deasupra este la fel cu ce e dedesubt; iar ce e dedesubt e la fel cu ce e deasupra, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”? Acest principiu al analogiei este folosit de Papus pentru a defini piatra filosofală ca pe „o simplă condensare energică a Vieții într-o mică cantitate de materie și ea acționează ca un ferment asupra corpurilor în prezența cărora este pusă”. Papus consacră cîteva pagini francmasoneriei, gradelor simbolice și templiere, ritului de perfecționare în ritul scoțian. Interesantă observația sa privitoare la gradul de maestru în care candidatul nu trebuie doar să asculte legenda uciderii maestrului Hiram, ci trebuie să o retrăiască „devenind personajul principal al reproducerii sale. Întîlnim în paginile cărții o prezentare a gradelor masonice, cu o anume insistență pe unul dintre gradele încărcate de simbolism, Cavaler de Roza-Cruce, grad cunoscut în profunzime de Papus de vreme ce inițiase Ordinul cabalistic de Roza-Cruce. După o scurtă prezentare a gradelor Ritului Scoțian Antic și Acceptat, concluzia lui Papus este că „gradele simbolice conțin în germene întregul sistem, dar numai gradele înalte dezvoltă în mod armonios acest germene, în special sub aspect istoric, ele trecînd în revistă istoria poporului evreu, apoi creștinismul, Tribunalul secret, Ordinele cavalerești și Templierii.”
În ceea ce privește constituirea curentelor tradiționale, Papus amintește filosofia hermetica occidentală și tradiția orientală, subliniind că pentru occidentali tradiția adecvată spiritului european este cea cabalistică regenerată de creștinism, enumerînd ca factori de influență majoră pe Moise, cabala, elenismul, creștinismul, influența arabă. Știința ocultă, societățile inițiatice din vremea lui Papus încercau un răspuns acolo unde știința experimentală nu izbîndea, pentru că cercetarea vizibilului nu era suficientă, iar pentru a ajunge la „Sanctuar” Papus vorbește de trei căi de acces (calea experimentală, calea mentală, calea sentimentală) sintetizate în „calea unitivă”, prin care un centru de studii esoterice își va conduce discipolul „pînă în planul iluminării, unde acesta va vedea, în lumina vie, ceea ce este adevărat și ceea ce trebuie înlăturat din învățăturile mentalului.”
Pendularea lui Papus între diversele societăți teosofice și inițiatice ale vremii sale, abundenața scrierilor, văzută de unii critici ca semn al unei anume superficialități, relativul eclectism și nu totdeauna buna alegere a surselor i-a făcut pe unii comentatori să fie circumspecți față de activitatea sa intensă și față de scrierile sale. Cu trecerea anilor, sîntem la mai bine de veac de la moartea sa, istoricii esoterismului i-au oferit locul cuvenit, încît esoteristul și hermetistul german Valentin Tolberg nu s-a sfiit să scrie despre evoluția lui Papus că „orice s-ar spune despre ea și indiferent că place sau nu, nu este altceva decît încercarea faustiană încununată de succes”.
Taguri: cabală, iniţiere, Papus, Știința tradițională