Camera de mijloc

Au trecut mai bine de zece ani de la apariția primului titlu (Le Grande Architecte de l’Univers, de Jean Delaporte), din colecția „Les Symboles maçonniques”, a editurii pariziene Maison de Vie. Pînă la sfîrșitul anului trecut apăruseră 84 de titluri ale acestei colecții; în primele zile ale anului 2019 a apărut un nou titlu, semnat de Marc Steinberg: La chambre du milieu.

Folosirea termenilor templu, atelier, lojă sau cameră poate stîrni o anumită confuzie mai ales în rîndul celor care nu aparțin confreriei masonice. Marc Steinberg își propune să explice ce se înțelege prin camera de mijloc. În templele clasice, o cameră era o parte a templului, una din numeroasele sale părți; strict masonic, o cameră aparține spațial templului, dar nu se confundă cu templul, camera trimite la ideea de loc închis, acoperit și protejat. Camera de mijloc este locul în care se întîlnesc maeștrii.

În ritualul gradului de maestru al Marelui Orient al Franței de la 1785 se poate citi următorul dialog:

– Unde ai fost primit?
– În camera de mijloc.
– Cum ai ajuns acolo?
– Urcînd o scară cu trei, cinci și șapte trepte.
– Ce ai văzut acolo?
– Oroare, doliu și tristețe.

Un dialog asemănător poate fi citit în ritualul Ritului Scoțian Rectificat:

– Unde ai fost primit maestru?
– În camera de mijloc, loc al regretelor și lacrimilor.
– Cum ai ajuns acolo?
– Pe o scară misterioasă în formă de spirală, care se urcă prin trei, cinci și șapte.

Simbolic, scara cu trei, cinci si șapte trepte duce către camera aflată între cer și pămînt. Într-un catehism al Ritului Scoțian Antic și Acceptat există acest dialog: „Dacă pierdeți unul dintre frați, unde îl găsiți? – Între echer și compas.” Termenul cameră de mijloc evocă faptul că maestru mason se află mereu între echer și compas, în locul care simbolic corespunde centrului invariabil. În opinia lui Marc Steinberg „mijlocul în sensul său inițiatic nu este legat de nici o noțiune spațio-temporală, de nici un criteriu social. El caracterizează un jalon între lumea manifestă și non manifestă, vizibil și invizibil, timp și eternitate, naștere și moarte. Mijlocul inițiatic nu corespunde în mod necesar mijlocului geometric.” Noțiunea de mijloc o depășește pe cea de centru, chiar dacă în linii mari ele se acoperă una pe cealaltă. „Pătrunderea în camera de mijloc”, afirmă Irène Mainguy, „corespunde accesului virtual al Maestrului în centrul ființei omenești, și în centrul lumii. A te identifica cu centrul, invariabil înseamnă a auzi glasul spiritului eliberator de toate constrîngerile și tentațiile profane, a-i urma rezonanța, vibrația. După ce te-ai îndreptat și ți-ai găsit înțelepciunea ca pe o piatră ascunsă, poți să pătrunzi, așa cum spunea Dante, «în cea mai tainică încăpere a inimii în care sălășluiește însuși Duhul vieții.” Lui Marc Steinberg opinia lui Irène Mainguy i se pare optimistă, referindu-se la natura misterioasă a pietrei, pe care unii masoni nu au căutat-o vreodată. Mai curînd crede că în camera de mijloc strălucește Steaua înțelepciunii, despre care dă mărturie Biblia, prin Înțelepciunea lui Solomon („strălucirea luminii celei veșnice”), dialogul platonician Banchetul („Înțelepciunea nu este o stare umană; este o stare a perfecțiunii în ființă și cunoaștere care nu poate fi decît divină”) sau Zoharul („înțelepciunea superioară este o esență intimă și ascunsă, necunoscută și non revelată”).

A vedea steaua înțelepciunii nu este un scop în sine, pentru ca înțelepciunea să lumineze lucrările lojii, maeștrii trebuie să cunoască lumina, să o trăiască lăuntric, să o răspîndească. Dincolo de inerentele deosebiri între indivizi, membrilor lojii li se cere la unison cultivarea inteligenței vii și a gîndirii creatoare, trăirea ritualică a simbolismului masonic, pătrunderea învățăturii fiecărui grad în așa fel încît loja să fie un corp de lumină. Marc Steinberg își încheie cartea cu cîteva pagini în care pornind de la pronunția franceză sinonimă a cuvintelor coeur (inimă) și choeur (cor, horă, dans) susține că fără o unanimitate a inimilor, camera de mijloc nu va putea fi corul templului: „Camera de mijloc, care este deci inima și corul, are responsabilitatea de a face să trăiască o spiritualitate de tip inițiatic, unde nu este vorba de a crede în sacru, ci de a-l cunoaște; și de a mărturisi această cunoaștere construind templul și realizînd lucrări care evocă misterul său, să răspîndească lumina sa, punînd în operă Înțelepciunea.” Cuvîntul choeur vine din latinescul chorus, care provine din grecescul khoros, un dans executat de mai multe persoane, acompaniat de cîntece rituale. Dincolo de similitudini lingvistice, dincolo de semantică, armonia unui cor este condiția constituirii unei autentice camere de mijloc.