Sufismul este dimensiunea interioară, esoterică a Islamului, desemnează mișcarea mistică apărută de timpuriu în lumea musulmană; sufismul traduce termenul arab tasawwuf, a cărui rădăcină literară este termenul suf, adică îmbrăcăminte de lînă, vestimentația primilor reprezentanți ai mișcării atestați în Irak, în secolul al VIII-lea.
Pentru Henry Corbin, unul dintre respectații cunoscători ai filosofiei islamice, „Sufismul , ca mărturie a religiei mistice în Iaslam, este un fenomen spiritual de o importanță neprețuită. El reprezintă esențialmente fructificarea mesajului spiritual al Profetului, efortul de a-i retrăi în mod personal modalitățile, printr-o introspecție a conținului Revelației qorânice”. Filosofia islamică și deopotrivă mistica islamică suscită interesul specialiștilor, dar și al publicului larg, dornic să pătrundă într-o lume care ascunde frumuseți nebănuite. În plan publicistic, la noi, Editura Herald a căutat să acopere anumite lipsuri adunate în timp, iar mărturie stau aparițiile editoriale dintre care amintim: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Reynold Nicholson, Misticii Islamului; Hazrat Inayat Khan, Pași pe cale; Jean Chevalier, Sufismul; Charles Andre Gilis, Spiritul universal al Islamului; Titus Burkhardt, Islamul. Introducere în doctrinele esoterice; Michel Vâlsan, Omul universal. Islamul și funcțiunea lui Rene Guenon. De curînd acestora li s-a alăturat o nouă carte: Martin Lings, Ce este sufismul? Traducere din limba engleză de Marian Stan, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 192 p. Martin Lings (Abu Bakr Siraj ad-Din) (1909-2005) a fost un erudit englez, bun cunoscător al Islamului. Pe cînd era profesor la Universitatea din Kaunas (Lituania), Martin Lings descoperă cărțile lui René Guénon și ale lui Frithjof Schuon care îi lasă o puternică impresie. Devine discipol al lui Schuon, se convertește la islam, în care găsește calea spirituală autentică. A fost profesor la Universitatea din Cairo, revine în Anglia, susține un doctorat în limba arabă despre șeicul Ahmad al-Alawi, devine conservator al manuscriselor orientale la British Museum, apoi la British Library. Este considerat cel mai bun biograf al Profetului Muhhamad. Autor al mai multor volume despre islam și a unor volume de versuri: The Underlying Religion; A Return to the Spirit; Sufi Poems: A Mediaeval Anthology; Symbol & Archetype: A Study of Meaning of Existence; Muhammad: His Life Based on the Earlist Sources; The Book of Certainty: The Sufi Doctrine of Faith, Wisdom and Gnosis; The Heralds, and Other Poems; The Elements, and Other Poems.
Apărut în timpul califatului Omeiazilor, sufismul a grupat în jurul lui Hasan al-Basri, pios predicator irakian de mare renume în rîndul predicatorilor vremii sale, numeroși adepți care practicau renunțarea la bunurilor acestei lumi pentru a stabili o comunicare personală cu Dumnezeu, pentru a ajunge în paradisul celor apropiați lui Dumnezeu. Mijlocul ales era aprofundarea credinței pentru a realiza perfecta „supunere” în fața lui Dumnezeu. Treptat tendința mistică s-a accentuat și lupta împotriva pasiunilor era prezentată ca fiind cea mai bună cale de a ajunge la extaz. Realizarea spirituală se face urmînd calea misticilor care aduce o dimensiune în plus, dimensiunea profunzimii. „Sufismul, afirmă Martin Lings, nu este altceva decît misticismul islamic, ceea ce înseamnă că el este curentul central și cel mai puternic al acelui val care constituie Revelația Islamului. Din ceea ce tocmai s-a spus, va fi clar că această afirmație nu este în nici un fel o desconsiderare, așa cum par să creadă unii. Dimpotrivă, ea spune că sufismul este în același timp autentic și eficient.” Pagini interesante în cartea lui Martin Lings sînt cele despre universalitatea sufismului, ca și răspunsul său la întrebarea dacă diferite monumente religioase aparținînd altor confesiuni pot fi văzute ca eventuale cristalizări ale sufismului. Și templul hindus și catedrala catolică sînt manifestări ale maiestății și frumuseții. Un sufit care recunoaște maiestatea și frumusețea unor monumente reușește să dea respectul cuvenit semenilor lui Dumnezeu, păstrînd în sine unicitatea Revelației credinței sale. Pe măsură ce ne apropiem de capătul Căii mistice urmate, atît universalitatea, cît și originalitatea fiecărui misticism crește.
Pentru a da seamă de pluralitatea dimensiunilor Islamului, maeștrii folosesc simbolul geometric al cercului, a cărui circumferință este reprezentată de shari’a, Legea revelată. Cei mai mulți rămîn întreaga viață pe circumferință, adică într-o stare de observare exterioară a fenomenului religios. Doar unii încearcă să întreprindă călătoria inițiatică, iar aceasta constă în drumul către centrul cercului, acolo unde se află haqîqa, Realitatea divină și realitatea oricărui lucru, și care se află pretutindeni și nicăieri. Pentru aceasta fiecare trebuie să aleagă o cale care să ducă spre centru, tariqa, cuvînt care înseamnă „Calea”. Un adagiu sufit spune că sînt atîtea căi cîți fii ai lui Adam, fiecare progresînd după propriile predispoziții. Dacă haqîqa este imuabilă, ființa contingentă nu poate să ajungă acolo decît pornind de la shari’a. Pentru a ajunge la haqîqa omul trebuie în mod obligatoriu să urmeze tariqa: cunoașterea teoretică a doctrinelor sufiste nu este de nici o utilitate dacă nu este însoțită de munca interioară pe care o reclamă tariqa. Mijloacele și finalitatea muncii realizării spirituale sînt indisociabile. Sufismul este un praxis al inițierii și mai puțin o filosofie; maeștrii spuneau că numai cel care a „gustat” cunoaște. Discipolul beneficiază mai mult de prezența maestrului său, decît de lectura unui tratat.
„Orice doctrină este asociată cu mintea, dar doctrina mistică ce corespunde cunoașterii Certitudinii este o chemare adresată minții de a se depăși”, afirmă Martin Lings amintind versetul din Coran („El este Întîiul și Ultimul, Cel din afară și Cel dinăuntru”), invocat de atîtea ori de șeicul al-Arabi ad-Darqawi pînă a înțeles că „din afară” nu are același înțeles cu exteriorul. În sufism există o realizare spirituală ascendentă, Calea constînd într-un proces inițiatic la capătul căruia aspirantul va urca scara ierarhiei universale a ființei; aspirantul are în mod potențial aptitudinea de a deveni „omul perfect”. Parcursul Căii este semănat cu capcane, novicele neavînd discernamîntul necesar pentru a împrăștia iluziile pe care i le țese Satana; de aceea îi este necesară o călăuză, căci „cine nu are maestru îl are pe Satan ca maestru”. Maestrul îl va ajuta pe discipol să traverseze diferitele „stații” inițiatice care corespund virtuților spirituale. În procesul realizării spirituale descendente, inițiatul este retrimis printre oameni, dar nu va regăsi lumea în starea profană a dualității pe care o cunoscuse înaintea ascensiunii sale. De la începutul la capătul căutării spirituale, discipolul sufist îl are ca model pe Profet. În acest act de imitatio Prophetae, discipolul respectă observarea exterioară căutînd să realizeze dimensiunea interioară; pentru el, gesturile și cuvintele lui Mohammad au o deschidere inițiatică, iar unele evenimente ale vieții pămîntești au valoare de arhetipuri spirituale. Cele amintite și multe altele l-au făcut pe Martin Lings să afirme că „Sufismul este central, exaltat, profund și tainic; el este inexorabil, exigent, eficace, periculos, rezervat și necesar”. Sufismul exclude exoterismul autosuficient, exclude exterioritatea care a tăiat orice legătură cu interioritatea; sufismul este inexorabil, bazîndu-se exclusiv pe certitudini, nu pe opinii. Martin Lings încearcă și o creionare a istoriei sufismului. Întreprindere dificilă, complexă și amplă, de nerezolvat în cadrul unei succinte prezentări cum este cartea de față. Trebuie amintite cîteva perioade majore; în primele două secole ale hegirei a predominat idealul cultivării virtuților spirituale, ceea ce a dus la o interiorizare a credinței, demers ilustrat de Hasan al-Basrî; o etapă majoră a reprezentat-o secolul al IX-lea, cînd misticii musulmani, cu precădere cei ai școlii de la Khorassan, au explorat diferitele căi ale spiritualității islamice; în secolul al X-lea, Hakîm Tirmidhi, Sahl și Kharrâz au formulat doctrina esoterică, văzînd în sufism o disciplină inițiatică rezervată elitei spirituale. A urmat o perioadă, secolele XI-XII, în care au fost redactate mai multe manuale care vor juca un rol definitoriu în recunoașterea sufismului. Una din figurile remarcabile ale acelei perioade a fost Abu Hâmid al-Ghazâlî, cel care considera că explorarea versantului ascuns al islamului nu va duce la aberații doctrinale, ci la bogăția interioară a dogmei. În veacurile moderne, sufismul s-a confruntat cu mișcări și practici deviante, cu polemici privind învățătura esoterică a sufismului.
Dacă unele ordine vechi s-au restructurat, în cadrul sufismului nu au fost mutații majore, nu au fost rupturi față de sufismul medieval, iar în plan inițiatic a continuat să însuflețească Tradiția, amintind astfel o spusă a Profetului după care la un anumit timp Dumnezeu trimite un om cu misia de a restaura aspecte ale vieții religioase, spirituale. Sfinții, care se ascund în vremuri întunecate, revin exercitîndu-și funcția esoterică în lume.
Taguri: esoterism, Islam, Martin Lings, sufism