Se vorbește deseori despre genuri literare, dar a vorbi despre genuri filosofice sau despre statutul generic al unei scrieri filosofice poate părea cel puțin surprinzător. Cu toate acestea, nimic nu împiedică astăzi reflecția asupra genurilor filosofice, deși mari istorici ai filosofiei, cum erau Martial Gueroult scriind despre Descartes sau Victor Goldschmidt despre Platon, își întemeiau abordarea structurală a operei fără a ține seamă de aspectul literar; Victor Goldschmidt recunoștea în dialoguri o filosofie expusă într-o anume dinamică, admitea că dialogurile erau construite ca drame literare, dar avertiza că elementul dramatic al dialogurilor nu trebuie să precumpănească asupra elementului doctrinar, filosofic. Genul este o formă de organizare codificată care propune constrîngeri ale expunerii unei doctrine, este mai puțin un principiu de punere în formă a enunțurilor, cît un mod de instituire a expresiei filosofice. Multe din genuri își găsesc originea în forme de interlocuțiune practicate în școli care aveau ritualuri și reguli de învățare, un rol important avînd mijloacele mnemotehnice arhaice moștenite de la novicii școlii pitagoreice. Genul joacă rolul unei semnături pentru o filosofie care trebuie să-și ocupe locul în sînul instituțiilor, al comunității; filosofia trebuie să impună legitimitatea discursului său la concurență cu alte tipuri de expresie care pretind de asemenea că se constituie ca un garant și un model al cuvîntului. Emergența abundentă de forme în filosofia antică arată pînă în ce punct condițiile culturale în sînul cărora se dezvoltă instituțiile cuvîntului filosofic sînt determinante. Grecii s-au inspirat din marea tradiție mitică și poetică, cuvîntul filosofic afirmîndu-se într-un context al unui registru teoretic orientat către rostirea adevărului. Începuturile filosofiei grecești au stat sub semnul unei forme de rostire a înțelepciunii care a tins către concentrarea adevărului uneori într-un nod aforistic, iar un astfel de nod poate fi „Amicus Plato sed magis amica veritas”, a cărui paternitate este în continuare prilej de ipoteze, ceea ce a stîrnit interesul filosofului Anton Adămuț care a configurat destinul disputei Aristotel-Platon pe tema lui Homer în recenta sa carte Amicus Plato sed magis amica veritas. Istoria spusei de la Homer la Tarski, Iași, Editura Institutul European, colecția „Academica”, seria „Filosofie”, 2018, 226 p.
Anton Adămuț, după o scurtă privire asupra parabolei fiului risipitor, se oprește asupra a ceea ce pare un loc comun: Amicus Plato sed magis amica veritas, citată, rostită, invocată, dar greu, dacă nu imposibil, de atribuit, ceea ce face dintr-un loc comun, locus comuni, un locis obscuri. Odată identificată problema, Anton Adămut ne introduce într-un labirint de referințe despre „spusa” antică, referințe la antici și moderni (Platon, Aristotel, Homer, Boethius, Wilamowitz, Nietzsche) într-un subtil joc de nuanțe, comentarii și interpretări despre apropierea și despărțirea dintre Platon și Aristotel, despre „clavis homerica”, despre tăcerile filosofului și critica platoniciană a scriiturii: „Scriitura nu poate fi destinată decît lecturii, lectura nu poate fi decît orală, încît este ușor de văzut în scriitură o copie a cuvîntului. Pentru Platon, lucru binecunoscut de altfel, lectura și scriitura sînt derivate ale oralității și totul merge și se termină cu comparația stabilită de Socrate între scriitură și pictură. Ce spune comparația e simplu. După cum pictura este o copie a realului, la fel scriitura este o copie de rangul doi a limbajului, Eidolon este scriitura, un simulacru al oralității. Neajunsurile scriiturii? Nu este altceva decît imitația limbajului oral, scriitura nu se poate apăra tocmai pentru că este inanimată și, în fine, scriitura nu poate răspunde la întrebări exact din aceleași motive”, scrie autorul.
Dialogurile lui Platon încă din antichitate au făcut obiectul unor încercări de descriere, de clasare, de așezare tipologică în funcție de categorii: retorice, propedeutice, teologice, hermeneutice, semiologice, pragmatice. Diogene Laertios le împărțea în narative și destinate cercetării, apoi le subdiviza, neoplatonicienii au urmărit principii și reguli, teme, rolul personajelor, stilul literar, în vreme ce modernii au făcut distincție în funcție de registrele retorice, dialogice, dialectice, semantice. Dar au fost și încă mai sînt comentatori ai lui Platon care evită inutila complicare a criteriilor de clasificare, optînd pentru principiul de exegeză formulat de Aristarc în legătură cu Homer, și reluat de Porfir: „A explica pe Platon pentru Platon”, evitînd grilele de interpretare metodologică exterioare, văzînd în dialog un tip de discurs, un gen literar. În visul ultim al lui Platon, povestit de Olympiodoros, filosoful fusese prefăcut într-o lebădă urmărită de vînători, adică de filosofi, în tălmăcirea lui Simmias Socraticul ; vînătorii nu au prins lebăda sălbatică și sprintenă, așa cum interpreții nu vor putea prinde în formule rigide spiritul Dialogurilor, rămînînd ca filosofii să descopere frumusețea miturilor din dialogurile lui Platon. Visul lui Platon este un bun prilej pentru Anton Adămuț pentru a supune atenției rezervele pe care le avea Platon față de Homer pentru că domeniul său era „verosimilul”, mitul, care i-a servit de refugiu lui Platon. Poezia este cea asupra căreia se înfruntă Platon, Homer și Aristotel; poezia, spunea Platon, nu exprimă lumea ideală, păcătuiește împotriva religiei și a moralei, se sprijină pe pasiune, partea cea mai puțin rațională a sufletului. În istoria filosofiei, s-a încercat o armonizare a opiniilor lui Platon și Aristotel, atitudine urmată de un timp al ascuțirii opoziției celor doi, rămînînd nesfîrșita discuție despre imitație, cea care duce la incertitudine și ambiguitate, poetul rămînînd în cetate, chiar dacă nu cu drepturi depline.
Căutînd cu acribie, refuzînd totdeauna să rămînă la suprafața lucrurilor, preferînd profunzimile, Anton Adămuț caută si găsește urme ale spusei despre Platon la mai mulți autori antici, medievali, moderni. Le găsește la Cicero (Tusculanae Disputationis), la Iustin Martirul și Filosoful, la Roger Bacon, la sfîntul Toma, la Luther și Erasmus, sau la Tarski cu a sa maximă răstălmăcită, Inimicus Plato sec magis inimica falsitas. Este drumul care îl duce pe Anton Adămuț „între Lîna de Aur și Creanga de Aur, ambele poartă cu sine nu lumina într-o formă sau alta, poartă lumina în esența ei. Și Lumina care luminează Adevărul pe mine mă iluminează și nu mă mai poate transforma pe mine în adversarul Adevărului, după cum Adevărul nu poate să-mi devină adversar.” Primii gînditori greci s-au întrebat asupra naturii lumii sensibile, care îngloba întreaga realitate, inclusiv ființa umană, căutînd să afle care ar putea fi originea sa, cauza primă, găsind-o, unii în elemente (foc, apă, aer, pămînt), alții într-o realitate indeterminată. La Platon, realitatea sensibilă, fizică, inteligibilă, universul, omul, cetatea nu mai sînt rezultatul unui proces automat sau al indeterminatului, ci în Timeu devin produsele unei intenții divine, realizînd o sinteză între mit și rațiune, între tradiție și cercetare liberă. Mitul tradițional apărea ca un discurs prin care se comunica tot ceea ce păstra o comunitate în memoria sa. Pentru că deținea monopolul, era un mijloc de persuasiune, Platon l-a contestat și condamnat moral și epistemologic, confirmînd și el că filosofia s-a născut la răscrucea oralității și a scrisului, a logosului și a mitului. Discursul platonician, fără model și, în forma sa, fără posteritate, imprimă structura sa dialogică și dialectică pe țesătura unei povestiri în care se regăsește transpunerea mitului în logos. Și este o poveste care, direct sau tangențial, cheamă o altă poveste și tot așa de aproape două milenii și jumătate, semn că vînătorii nu au prins lebăda care și acum zboară din copac în copac…
Cît adevăr, căci despre adevăr e și spusa invocată în titlul cărții lui Anton Adămuț, Amicus Plato sed magis amica veritas, trebuie să fie în spusele lui Whitehead că întreaga filosofie nu este decît o notă în subsolul unei pagini din Platon!
Taguri: adevăr, Anton Adămuț, filosofie, Platon