Etruscii continuă să fie cufundați în mister, despre civilizația etruscă păstrîndu-se puține mărturii, cele mai multe ajungînd prin mijlocirea grecilor și romanilor. Se știe ca limba etruscă este dificil de înțeles, ceea ce face dificilă traducerea inscripțiilor etrusce în limbile moderne. În privința religiei, istoricii sînt unanimi în a-i considera pe etrusci poporul cel mai religios al lumii antice, fiind adepții politeismului. În plan cultural, etruscii secolelor al VIII-VI-lea î.C. au jucat un rol considerabil în avîntul cultural al Italiei, fiind mijlocitorii culturali între greci și romani. Anticii erau convinși că etruscii fuseseră adevărații educatori ai lumii italice, deși civilizația etruscă nu a acoperit geografic o zonă întinsă, ea fiind răspîndită cu precădere în Etruria, și fiind o civilizație urbană alcătuită din cetăți între care nu a existat o unificare economică sau politică durabilă. Istoricul Titus Livius considera că pîna la Imperiul Roman nu a existat altă putere decît cea a etruscilor. Secolul al VI-lea î.C. este considerat punctul de apogeu al puterii și civilizației etrusce. Etruscii aveau să înceapă sistematizarea viitorului oraș Roma, unii istorici susținînd că numele orașului este de origine etruscă. Mai interesează astăzi pe cineva istoria unui popor dispărut demult și care a lăsat puține urme, pe altcineva decît un număr restrîns de istorici și arheologi? O recentă apariție editorială încearcă să ne convingă că lumea etruscă mai are ce să ne spună: Lucy Shipley, Etruscii, traducere din limba engleză de Daniela-Rodica Fudulu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2019, 264 p. Lucy Shipley este doctor în arheologie etruscă, membru al echipei Andante’s Archeology, agenție de turism ce oferă tururi specializate în situri arheologice.
Modalitățile de apropiere de civilizația etruscă ale lui Lucy Shipley sînt mai puțin obișnuite, dar pline de atractivitate, oferind informații, prezentînd lucrurile cu o plăcută simplitate. „De ce sînt imporatnți etruscii?” Și în răspuns ne îndeamnă să privim Sarcofagul Soților, o sculptură fascinantă, „reprezentarea unui bărbat și a unei femei, surprinși într-o postură de profundă intimitate”. Lucy Shipley vede în această sculptură, realizată în jurul anului 520 î.C., un simbol al lumii etrusce, un punct de plecare într-o călătorie în care să descoperim o lume uitată, arheologia fiind cea care dezvăluie cum materialitatea, corporalitatea, soliditatea și durabilitatea lucrurilor se strecoară în viața oamenilor. Este modalitatea prin care autoarea caută să aducă aproape de noi „cunoscutul și necunoscutul, efemerul și ceea ce pare a fi etern, civilizațiile pierdute și cele găsite”. Dintre obiectele din patrimoniul etrusc, Lucy Shipley se oprește asupra celor descoperite într-un mormînt din necropola Polledrara de la Vulci, păstrate la British Museum, obiecte interesante, chiar exotice pentru lumea de astăzi, dar care dau măsura vechilor locuitori ai Italiei, ai Tarquiniei.
Autoarea face un succint și binevenit portret lui Johann Joachim Winckelmann, cel care la jumătatea secolului al XVIII-lea a redeșteptat interesul pentru civilizația etruscă. Istoria artei antice, a lui Winckelmann, așază arta etruscă alături de cea greacă și de cea romană, dar nu recunoaște etruscilor originalitate artistică. Întemeietorul istoriei moderne a artei s-a apropiat de arta etruscă gradual, iar afirmația sa că arta etruscă nu e la nivelul celei grecești nu ascundea nici urmă de dispreț, iar cînd valul de contestări la adresa sa a trecut, s-a văzut că aprecierea actuală a artei etrusce se apropie de cea a istoricului german.
Etruscii se dăruiau cu zel cunoașterii zeităților, spunea Diodoros, Etruria fiind numită „născătoarea și mama superstițiilor”. Dar lumea etruscă în general este cunoscută fragmentar, încît despre religie s-au făcut comentarii pornind doar de la cîteva obiecte de cult si de la scrierile tîrzii ale unor istorici greci și romani. De la etrusci s-au păstrat numeroase oglinzi pe care erau pictate figurile eroilor, semizeilor, dar și scene mitologice (Heracles și Atlas, judecata lui Paris, Jupiter judecîndu-le pe Venus și Proserpina). Una dintre practicile religioase etrusce era haruspicina, arta prezicerii din măruntaiele animalelor sacrificate. Așa a ajuns la noi artefactul cunoscut sub numele de „Ficatul de la Piacenza”, un ficat de bronz, reprezentînd un ficat de miel, un fel de îndreptar care servea la îndrumarea haruspiciilor în cercetarea măruntaielor animalului sacrificat; pe el erau înscrise numele a 40 de zei și de zeițe, iar valoarea prezicerii depindea de poziția semnului pe ficatul victimei sacrificate. Urmare a cercetărilor sale teoretice și de teren privitoare la viața etruscilor, Lucy Shipley face o observație interesantă, anume că în vreme ce urme ale locuirii etrusce au disparut, s-au păstrat numeroase vestigii care arată obsesia mortuară a etruscilor, printre acestea numărîndu-se Mormîntul Cvadrigei Infernale, necropola Pianacce, Sarteano: „Efectul pe care întregul mormînt îl are asupra privitorului este tulburător.[…] picturile și obiectele funerare din cavou refac, într-o manieră grăitoare, atmosfera unei perioade a credințelor contradictorii, o perioadă a schimbării.” Autoarea pune în evidență motivele terifiante (șerpi, dragoni, monștri) pictate pe pereții cavoului, motive care vor reapărea în Renașterea timpurie, mai cu seamă la Giotto, reluate la sfîrșitul secolului al XX-lea de cinematografia horror italiană.
Cartea Etruscii, de Lucy Shipley, scrisă într-o manieră mai puțin obișnuită, este o incursiune alertă în cultura materială, în spiritualitatea etruscilor, oferă o lectură agreabilă și este o invitație la a ridica vălul uitării care părea că s-a așternut iremediabil peste o lume misterioasă, de cele mai multe ori neînțeleasă și pe nedrept privită cu superficialitate.
Taguri: arheologie, cultură, etrusci, Herald, Lucy Shipley