Penumbră și mister, Vasile Lovinescu și vechile inițieri, fascinația labirintului, legenda templierilor, simbolismul spadei, esoterismul lui Matila C. Ghyka, Alexandru Paleologu și labirinturile povestirilor sadoveniene, Magie și Cosmos la Mircea Eliade, Basarab Nicolescu și coborârea în lumea misterelor sunt câteva dintre subiectele cu care Radu Ciobotea își apropie cititorii de recenta sa carte Penumbra. Eseuri de istorie a culturii, Iași, Editura Junimea, colecția „Ananta”, 2019, 250 p. Cunoscut cu precădere pentru studiile sale despre jurnalism (Reportaj și literatură; eseu asupra reportajului românesc și francez interbelic; Reportajul interbelic românesc. Senzaționalism, aventură și extremism politic; Le Mot vécu. Le reportage roumain et français dans l’entre deux guerres; Journalistes français dans la Roumanie communiste 1974-1989), Radu Ciobotea este și un asiduu căutător al sensurilor ascunse, al celor nevăzute dar care constituie armătura profundă a lumii, un căutător pentru care arcanum este un îndemn, o chemare și nu o teamă. Esoterismul atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa ține de ceea ce este ascuns, dar înțeles în profunzimea sa esoterismul poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene. Văzut de unii ca o frivolitate, ca o inutilitate, considerat de alții ca drept cheia de boltă a cunoașterii, esoterismul continuă să stârnească nedumeriri, să suscite adeziuni grăbite și gratuite din partea celor care se așteaptă să găsească răspunsuri la marile „secrete și mistere” ale lumii, dar și adversități înverșunate și neîntemeiate din partea celor care nu pot ieși din cadrele unui raționalism reductiv.
Denigrarea la care este supus esoterismul își are originea în străvechea eroare constând în anatemizarea a tot ceea ce scapă înțelegerii comune. Grăitor în acest sens este refuzul de care s-a lovit Pierre Riffard aflat în căutarea un conducător pentru teza sa de doctorat, L’idée de l’ésotérisme. După șapte ani de refuzuri, profesorul Jean Deprun a acceptat să coordoneze teza susținută cu brio, la Sorbona, în anul 1987; avataruri de neînțeles, mai ales că la Ecole Pratique des Hautes Etudes exista încă din 1965 o catedră de „Istoria esoterismului creștin”, devenită în 1979 „Istoria curentelor esoterice și mistice în Europa modernă și contemporană”. Să fi fost atât de pregnantă spusa lui Descartes „numai când văd cuvântul arcanum într-o propoziție, încep să am o proastă opinie”? Era începutul epocii atotputerniciei rațiunii care nega aprioric esoterismul, înainte de a-l înțelege. Pierre Riffard, care înțelesese mai bine ca oricare altul ce înseamnă negarea fundamentelor esoterismului, scria că acesta a fost supus represiunii, denigrării și denaturării: „Represiunea vine mai ales de la autorități, denigrarea de la indivizi sau popor, denaturarea de la intelectuali.” Despre o altfel de cunoaștere, despre lumina dincolo de înțelesul ei fizic, despre penumbră și mister vorbește și Radu Ciobotea când susține că dincolo de înțelegerea de tip cultural există regimuri de percepție legate nu prioritar de lumina rațiunii, ci de obscuritatea fecundă a universului suprasenzorial: „Penumbra este lumina în stadiul pur, doar cu o intensitate scăzută, care conferă adâncime și care indică existența unei alte dimensiuni a spațiului, ireperabilă la lumină, dar întrezărită, ca prelungire spirituală a realității vizibile.” Radu Ciobotea face o inspirată trimitere la lumina molcomă a lumânărilor din bisericile răsăritene, la lumina filtrată de vitraliile catedralelor apusene, totul într-o frumoasă pledoarie pentru separarea penumbrei de înfricoșătoarea tenebră, pentru că „penumbra din noi nu este, deci, o amenințare a tenebrelor, ci mai degrabă o deschidere spre meditație, interiorizare, un echilibru fragil între noapte și zi, între departe și aproape. Penumbra este, în ultimă instanță, spațiul dintre noi și visele noastre, drumul de parcurs între ceea ce suntem și ceea ce știm că am putea fi. Este, deci, o formă a căutării care poate prefigura regăsirea”.
Sintagma Creanga de aur trimite imediat cu gândul la tabloul celebru al pictorului englez William Turner sau la monumentala lucrare în 12 volume a lui James George Frazer; pentru noi, românii, este însă și titlul unei remarcabile scrieri a lui Mihail Sadoveanu. Tema abordată în roman era destul de nefamiliară mediului literar românesc, trimitea la surse cărturărești bine disimulate de autor, necăutate vreme îndelungată de critica literară, încât până la Nicolae Manolescu și Alexandru Paleologu, Creanga de aur și peregrinările magului Kesarion Breb pe tărâm egiptean și în Bizanț au rămas mult timp fără ecou. Alexandru Paleologu a fost cel care a afirmat tranșant că a face abstracție de grila masonică în interpretarea lui Sadoveanu înseamnă a rămâne la o înțelegere exterioară, a rămâne la suprafața lucrurilor. Radu Ciobotea caută elemente și rituri inițiatice la Sadoveanu nu numai în amintita Creangă de aur, ci și în Ochi de urs și în Baltagul, ceea ce-i îngăduie să vadă în cultură o inițiere, o etapă spre cunoaștere, o ascensiune. Pasionat de numere, de misterele și simbolismul lor, Radu Ciobotea consacră pagini interesante lui Matila C. Ghyka și cărții acestuia, Numărul de aur. Numărul a exercitat o fascinație constantă în filosofia vechilor greci, dar toți comentatorii sunt unanimi în a recunoaște lui Pitagora meritul de a fi pus temelia unei filosofii a numărului, a proporției, a armoniei muzicale. Cunoștințele științifice i-au permis cărturarului născut la Iași, în 1881, să treacă de nivelul speculației pe seama armoniei arhitecturii sau muzicii sferelor și să vorbească despre teoria proporțiilor, despre numărul de aur, despre tetraktys ca simbol al universului, despre pentadă ca număr al armoniei. Matila C. Ghyka a urmărit cum s-a transmis geometria esoterică pitagoreică, a pus în lumină câteva posibile filiații recognoscibile în direcții ale științei moderne, în curente renascentiste, în gândirea masonică; e un „lanț” ale cărui verigi sînt, printre alții, Pitagora, Empedocle, Platon, Philon, Ovidiu, Raimundus Lullus, Nicolaus Cusanus, Agrippa von Nettesheim, Paracelsus, Giordano Bruno, Johann Valentin Andreae, Franz von Baader, Novalis. Matila C. Ghyka a știut să caute simbolurile care guvernează lumea spiritului, riturile și ritmurile. „O stranie frumusețe a singurătăților traversează, în subteran, scrierile lui Matila C. Ghyka, o fulgerare a abisurilor cosmice întrevăzute de Blaise Pascal, liniștită, rațional, de viziunea nopții înstelate a lui Immanuel Kant, adică a unui cosmos care anulează haosul căci, dacă miracolul Vieții și cel al gândirii umane sunt posibile, înseamnă, totuși, că suntem o parte a Marii Arhitecturi.”
Despre tăcere, interogație, poezie, Böhme sau transdisciplinaritate, adică despre câteva dintre stările și temele care-l definesc pe Basarab Nicolescu. Tradusă în franceză de Louis-Claude de Saint-Martin, Aurora lui Jakob Böhme a devenit un punct de referință pentru mulți cărturari francezi, deși la prima vedere aparenta obscuritate a scrisului teosofului german ar fi limitat opera sa la un cerc restrâns de specialiști. La ce bun să mai scrii astăzi despre Jakob Böhme?, se întreabă Basarab Nicolescu în deschiderea cărții sale Știința, sensul și evoluția. Eseu asupra lui Jakob Böhme. Omul de cultură român nu asumă în acest caz o operă de erudiție sau de vulgarizare ci o grilă de lectură necesară într-o vreme în care se proclamă cu prea mare ușurință ruptura dintre știință și Tradiție. Între cele două domenii trebuie evidențiate constantele structurale care deschid benefice și creatoare orizonturi de înțelegere a lumii. Basarab Nicolescu vede în Böhme un filosof modern ale cărui reflecții și intuiții, venite din neașteptate iluminări, vorbesc despre invarianța proceselor cosmice, despre coexistența unității și a diversității, despre conceptul de natură. Fizicianul român vedea în opera teosofului german „o contribuție fundamentală la căutarea contemporană a unei noi Filosofii a Naturii. […] Vremea unei noi alianțe autentice – a omului cu sine însuși – a sosit. În căutarea noastră, Jakob Böhme este prezent printre noi, trupește prezent, prieten, divin artizan, mărturie vie a acestei noi alianțe”.
Mulți istorici ai mentalităților se întreabă ce loc mai are spiritualitatea în viața omului zilelor noastre, care trăiește sub imperiul unei modernități materialiste ce a căutat să înlăture tot ceea ce ține de interioritate, care a propovăduit o falsă înțelegere a atotputerniciei cunoașterii, în vreme ce revelația exhaustivă, care nu ar ascunde nimic, este un nonsens, o pură imposibilitate metafizică. Totdeauna este ceva ascuns de la crearea lumii și care va rămâne așa până la sfârșit. Cartea lui Radu Ciobotea urmărește aspecte ale vieții spirituale care se hrănește din jocul între exoteric și esoteric, între lumină și umbră, păstrând sensul misterului propriu spiritului tradițional în sensul larg al termenului. Cartea sa este un îndemn la a regăsi o anumită penumbră favorabilă apariției misterului sau meditației. Radu Ciobotea a știut să caute misterul, să descopere lumina din penumbră.
Taguri: esoterism, mistere, penumbră, Radu Ciobotea