Mult timp indisociabile, știința și filosofia odată cu zorii modernității și-au urmat propriile drumuri, știința separându-se de filosofie și lansându-se în cucerirea naturii, înstăpânindu-se progresiv asupra domeniilor realității, părând că astfel filosofia va rămâne fără obiect, fără legitimitate. De aici până la a considera filosofia ca fiind o întreprindere inutilă, sterilă nu mai era decât un pas; filosofii au fost mult mai îngăduitori, apreciind doar că deși instrumente utile, construcțiile științifice nu pot satisface integral interesele superioare ale rațiunii. Cu toate acestea prăpastia părea să se adâncească și mai mult de vreme ce Hermann Helmholtz considera filosofia hegeliană complet lipsită de sens. Cu luciditate, istoricii gândirii au găsit căi și locuri de dialog între știință și filosofie, ignorarea reciprocă fiind de departe o „soluție” puerilă; nu substituirea una alteia, ci șansa dialogului, aici matematica având un rol determinant, dar matematica văzută nu ca simplu instrument de formalizare a experienței, ci știința care are puterea de a revela structurile fundamentale ale naturii, de a face lumea mai inteligibilă. S-a reproșat deseori științei matematice că reduce realul la ceea ce este măsurabil, calculabil, la determinări superficiale care lasă în umbră esențialul, nevăzutul. Ca întotdeauna în astfel de dispute trebuie să precumpănească spiritul de finețe, capacitatea de a nuanța, evitarea pozițiilor reducționiste, pentru a vedea complexitatea dincolo de cifre și calcule. Astfel, modelele venind dinspre științe poate face cunoscută armonia ascunsă a lucrurilor, poate releva aspecte euristice nebănuite. Un astfel de demers l-a ghidat și pe Pompiliu Crăciunescu cînd a grupat eseuri despre Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Fernando Pessoa, Lucian Blaga, Ion Barbu sau Mihai Eminescu, priviți în dimensiunea fractală coroborată cu gândirea transgresiv-integratoare, între coperțile recentei sale cărți Strategiile fractale, Iași, Editura Junimea, colecția „Ananta. Studii interdisciplinare”, 2019, 228 p.
Așadar multiple strategii de interpretare ale cosmosului și haosului, într-o lume în care se intersectează niveluri diferite de realitate și de complexitate cu căi ale interpretării tot mai deschise către nebănuite orizonturi. Pornind de la un text al lui Werner Heisenberg, recent descoperit, despre nivelurile/regiunile realității, Pompiliu Crăciunescu scrie despre un prim nivel reprezentat de viziunea tradițională a realității/fizica clasică, despre fizica cuantică, un al doilea nivel, și despre facultățile creatoare (inspirația, metafora, experiența religioasă, simbolul), al treilea nivel. „Realitatea creației stă sub semnul istoriei intemporale a sensului, în măsura în care arta este geneză transistorică de sens; cea de-a treia regiune complexă de realitate se instituie, prin urmare, dincolo de orizontul funcțional al primei regiuni (universul experimentabil/arborele) și prin textura subtilă a celei de-a doua (finitul fără limite/visul), adică în orizontul de creație al unor lumi posibile (probabile, ar spune Ion Barbu)”, scrie Pompiliu Crăciunescu. Strategiile fractale prilejuiesc teoreticianului priviri asupra intențiilor scriitorilor de a transgresa regiunile imediate ale realității.
Ce sunt fractalii și ce strategii fractale pot ascunde versuri frumos meșteșugite? Cu siguranță fractalii sunt contemporani cu mersul lumii de la începuturile sale, doar că au fost conceptualizați acum patru decenii, în 1975, autorul teoriei fractalilor fiind Benoît Mandelbrot (1924-2010, matematician franco-american, de origine poloneză). Benoît Mandelbrot spunea într-o carte despre frumusețea fractalilor: „Se pare că nimeni nu este indiferent față de fractali. De fapt, mulți privesc prima lor întâlnire cu geometria fractală ca o experiență cu totul nouă, atât din punct de vedere estetic, cât și științific.” Geometria euclidiană, trasată cu rigla și compasul, având ca noțiuni fundamentale punctul, dreapta, planul și spațiul nu cuprindea întreaga complexitate a naturii. A apărut reprezentat grafic un univers structurat de fractali, forme geometrice nebazate pe linii drepte, fractalii fiind considerate niște ciudățenii. Termenul fractal vine din latinescul frangere și înseamnă a sparge în fragmente neregulate, aici Benoît Mandelbrot amintind că norii nu sunt sfere, munții nu sunt conuri, iar scoarța copacilor nu este netedă. Cu teoria fractalilor înțelegem că haosul și imprevizibilul sunt mai puternic incluse în natură decât ne-am imaginat. Cu ajutorul fractalilor putem modela și vizualiza sisteme neliniare, putem modela aspectul și structura lumii reale. „Fractal înseamnă fragmentat, fracționat, neregulat, întrerupt. În general, teoria fractalilor este o teorie a fracturatului, a zdrobitului, a granularității și diseminării, a porozității”, susține Alain Boutot. Fractalii se produc folosind ecuații simple, recursive, rezultatul devenind o introducere pentru o viitoare iterație.
Discuția despre o cunoaștere vie, dinamică, așa cum este plenitudinea lumii și ființei nu poate ocoli abordarea nivelurilor de realitate pe care o propune Basarab Nicolescu, abordare așezată sub semnul inconfundabil al gândirii transdisciplinare. Fizicianul român vorbește despre realitate, nu despre real, realitatea fiind un „ansamblu de sisteme aflate mereu sub acțiunea unui număr de legi generale”, triada noi-particulă-lume întemeind „cunoașterea neîmpărțită”, care nu este nici exterioară, nici interioară, care este în același timp exterioară și interioară, întrucât studiul universului și studiul ființei umane se susțin unul pe celălalt, susține Basarab Nicolescu. Este vorba despre „noua alianță” activă în gândirea poetică, dezvăluind ceea ce aparent scapă înțelegerii comune: „O viziune a lumii din care ființa umană nu mai este absentă poate fi construită seamă ținând tocmai de articulațiile tensionale dintre nivelurile de Realitate si percepție, ipso facto dintre diversele domenii ale cunoașterii”, afirmă Pompiliu Crăciunescu. În argumentația acestuia întâlnim ample referințe la terțul tainic inclus al lui Basarab Nicolescu, concept ce aduce nuanțări în maniera de a privi edificarea realității și a imaginarului într-o frumoasă armonie („Realul este o cută a imaginarului, iar imaginarul este o cută a realului”), după o frumoasă zicere a fizicianului român, care la rândul său continuă, duce mai departe sugestii ale lui Stéphane Lupasco despre logica dinamică a contradictoriului. Așadar nu trebuie să mire pe nimeni ca într-o nouă abordare a Imaginarului să întâlnim concepte precum conjuncție contradicțională și disjuncție contradicțională, simultaneitate dinamică, construct exterior, ele făcând parte din arsenalul teoretic al celui care supune unei noi analize creația, imaginarul, inefabilul, adevărul și sensul poeziei, pentru că limbajul universal este experiența totalității ființei noastre, iar atunci vom desluși înțelesul tainic al afirmației lui Basarab Nicolescu: „Poezia este suprema aproximare cuantică a lumii. Mecanica cuantică descrie mecanica universului, în timp ce poezia îi revelează secreta dinamică”.
Poezia lui Ion Barbu a fost terenul pe care Basarab Nicolescu a întrevăzut unitatea structurală și setea de completitudine, și în care a sesizat similitudini între construcția poemelor și edificarea teoremelor, dar și sinteza intelectului și sensibilității, idei care vor susține ansamblul demonstrațiilor și argumentațiilor lui Pompiliu Crăciunescu despre transliteratură, despre marea singurătate de a cunoaște și despre marea singurătate de a trăi, despre singurătatea solară, despre strategiile fractale, suverane în cosmos și în lumea sensului, despre creația care „este tărâmul de manifestare plenitudinară a acestei inefabile energii antientropice, singura în măsură să mântuie Subiectul de vraja destructivă a Obiectului”. Epistemologii contemporani deplângeau faptul că unele metodologii din științele umaniste întârziau să adopte noțiuni noi cum erau sistem, complexitate, fractali, ceea ce ar fi deschis noi perspective de apropiere de realitatea înconjurătoare, în care ne-am fi putut defini viața ca „un fractal în spațiul Hilbert”, după cum spunea Rudy Rucker. Cu alte cuvinte, am fi deslușit, poate mai devreme, complexitatea și elementele esențiale ale unui sistem, am fi întrezărit mecanismul creației artistice prin strategii fractale, într-o viziune integratoare, transdisciplinară, miza cărții lui Pompiliu Crăciunescu.
Taguri: Basarab Nicolescu, fractali, poetică, Pompiliu Crăciunescu