Limbajul uitat

În deceniul al treilea al secolului trecut s-a afirmat în jurul Institutului pentru cercetări sociale de la Frankfurt și a revistei sale „Zeitschrift fur Sozialforschung”, ceea ce avea să se numească mai tîrziu „Școala de la Frankfurt”. Nucleul restrîns de colaboratori era format din Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Henryk Grossmann, Kurt Mandelbaum, Franz Neumann, Friedrich Pollock, Bruno Bettelheim, Erich Fromm. Acestora le erau apropiați ideologic, devenind colaboratori ai revistei Institutului, intelectuali precum Walter Benjamin, Raymond Aron, Otto Fenichel, Bernard Groethuesen, Maurice Halbwachs, Alexandre Koyré, Margaret Mead.

Născut odată cu secolul al XX-lea, la Frankfurt, Erich Fromm a studiat la Heidelberg și Munchen, la 22 de ani obținînd titlul de doctor în filosofie, pîna la emigrarea în S.U.A. fiind colaborator al Institutului. A fost preocupat de definirea unei noi „științe a omului” care să mențină personalitatea în echilibru în haosul cultural, în violența, în singurătatea agresivă a lumii contemporane. La originea criticii sale aduse lumii actuale au stat lucrările lui Marx și ale lui Freud, istoricii filosofiei apreciind că Fromm nu a fost nici marxist nici freudian, recuperînd de la Marx și Freud elementele critice și eliberatoare într-o perspectivă existențialistă, idealistă și ușor mistică. Menționez acestea pentru că în prefața la volumul Erich Fromm, Texte alese, aparut la Editura Politică, în colecția „Idei contemporane”, în 1983, se sugera că psihanalistul de origine germană ar fi fost un înaintaș al umanismului activ, specific… erei socialiste; de aceea au fost alese fragmente din volume cu titluri „adecvate”: Societate alienată și societate sănătoasă; Omul pentru el însuși; Speranță și revoluție; Anatomia distructivității umane; A avea sau a fi. După 1990 a început traducerea în limba română a scrierilor lui Erich Fromm: Frica de libertate (Editura Teora), A avea sau a fi?; Budismul Zen și psihanaliza; Anatomia distructivității umane; Arta de a iubi; Fuga de libertate; Omul pentru sine: o cercetare asupra psihologiei moralei; Sufletul omului: între geniul binelui și al răului; Arta de a fi. De curînd acestora li s-a adăugat un nou titlu: Limbajul uitat. O introducere în înțelegerea viselor, basmelor și miturilor, traducere din engleză de Costel Popa, București, Editura Trei, colecția „Psihologie, psihoterapie”, 2019, 248 p.

Erich Fromm ne reamintește că începuturile înțelepciunii filosofice se află în capacitatea noastră de a ne mira, despre care vorbea Platon în dialogul Theaitetos: „căci trăirea aceasta: mirarea, aparține în cel mai înalt grad căutătorului înțelepciunii; nu există alt început al căutării înțelepciunii decît acesta”, gînd reluat de Aristotel în Metafizica: „Căci și oamenii de azi și cei din primele timpuri, cînd au început să filosofeze, au fost mînați de mirare.” S-a discutat mult despre sensul mirării și despre traducerea din greacă a cuvîntului mirare, despre înțelegerea mirării ca dispoziție, ca deschidere către Ființă, despre filosofarea care este în destinul omului, despre principiul filosofării care este miracolul. Dar Erich Fromm observă că omul modern a pierdut darul mirării și bucuria de a fi în fața miracolului; de vreme ce omului i se pare totul cunoscut, explicabil, întreaga existență putînd fi stăpînită de o raționalitate atotcuprinzătoare, mirarea nu mai stimulează căutarea unor noi sensuri și explicații, motiv pentru care multă vreme visele și miturile au fost considerate simple fantasme, nedemne de mințile atinse de „Iluminismul” modern. Scrierile lui Freud și ale lui Jung aveau să determine o schimbare radicală în atitudinea față de vise și mituri.

De-a lungul secolelor și culturilor concepția asupra naturii viselor a cunoscut înțelesuri și mutații semnificative. Pe urmele lui Freud, cel care a reafirmat că visul reprezintă împlinirea pasiunilor iraționale, Erich Fromm definește visul ca fiind „o expresie cu sens și cu semnificație a oricărui tip de activitate psihică ce are loc în starea de somn”. În vis apar intuiții profunde, judecăți de valoare, probleme intelectuale complicate, asociații excentrice și neobișnuite în viața cotidiană. Interpretarea viselor este nu numai o importantă carte a lui Freud ci și prima teoretizare modernă asupra viselor. În opinia lui Freud putem avea pulsiuni, sentimente și dorințe care ne motivează acțiunile, dar despre care nu avem cunoștință. Pentru părintele psihanalizei visul era o expresie a dorințelor inconștiente, iraționale. Ipoteza sa de lucru se baza pe ideea că esența viselor consta în satisfacerea halucinatorie a dorințelor iraționale. Doi discipoli ai lui Freud, Jung și Silberer, au identificat un punct slab în teoria maestrului și au susținut că visele reprezintă dorințe din trecut, dar arată și dorințele celui care visează; era vorba despre o interpretare anagogică a viselor, pe un plan superior, și de o interpretare analitică, idee cu care Freud nu a fost de acord. Jung a susținut că „omul nu primește niciodată sprijin din ceea ce gîndește singur, ci din revelații ale unei înțelepciuni mai mari decît a sa”. Erich Fromm reia interpretarea unui vis relatat de Jung, un vis despre religie, despre Biserică, în care spiritualul și lumescul ajung la o neașteptată pacificare; pentru Fromm interpretarea jungiană „rămîne la suprafață și nu ai în considerare forțele psihice fundamentale care au produs acest vis”, întrucît visul nu i se pare un compromis între religios și lumesc, ci un rechizitoriu împotriva religiei. Această controversă, dar și multe altele, arată dificultatea interpretării viselor, ca și dificultatea ajungerii la o apropiere a punctelor de vedere aflate în dispută.

Ca și visul, mitul exprimă, într-un limbaj simbolic o poveste, idei filosofice și religioase, experiențe ale sufletului. Mitul a fost văzut fie ca o poveste naivă asupra lumii, fie ca o poveste adevărată, dar în ultimele decenii s-a afirmat o nouă abordare a mitului în care accentul cade pe sensul religios și filosofic, povestea fiind privită ca expresie simbolică a acestui sens. Erich Fromm este convins că Freud a adus o nouă interpretare a mitului prin inițierea unei înțelegeri a limbajului simbolic. Un exemplu edificator i se pare lui Fromm tălmăcirea pe care Freud o face cunoscutului mit al lui Oedip, și posibilitatea unei noi interpretări unde accentul nu mai cade pe dorințele sexuale, ci pe relațiile interpersonale, pe atitudinea față de autoritate. În opinia lui Freud complexul lui Oedip era cheia înțelegerii istoriei și a evoluției religiei și moralității. Dar Erich Fromm aduce în discuție teza lui Bachofen, un autor mai puțin cunoscut, care susține că înaintea religiei zeilor olimpieni a existat o religie în care zeițele erau zeitățile supreme, miturile grecești devenind astfel o reprezentare simbolică a luptei dintre zeitățile materne și zeitățile paterne. Erich Fromm urmărește acest conflict în trilogia lui Sofocle și face interesante trimiteri la adversitatea lui Sofocle față de sofiștii care proclamau despotismul exercitat de o elită intelectuală, și făceau din egoismul exacerbat un principiu moral, figura lui Creon din tragediile autorului antic fiind întruchipare a modelului sofist. Erich Fromm urmărește elemente ale conflictului între principiile patriarhale și cele matriarhale în Enuma Eniș, mitul babilonian al creației, povestea revoltei victorioase a zeilor masculini împotriva lui Tiamat, dar și în povestea Scufița Roșie, variație la tema conflictului masculin-feminin, aici sfîrșit cu triumful unor femei care urăsc bărbații.

Erich Fromm a ilustrat prin traseul său intelectual evoluția unei întregi generații încercate de freudism, de marxism, de avansul tehnologic, de noul umanism. A căutat să depășească teoria freudiană strict individuală a pulsiunilor, să regăsească locul individului în societate, să contribuie la renașterea umanismului și a speranței într-o lume dominată de avîntul tehnologic, pledînd pentru o gîndire tradițională și un sistem care asigură libertatea individuală.