Față de alte genuri literare, jurnalul este unul de dată relativ recentă, intrând în conștiința cititorilor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astăzi se constată un interes crescând al publicului pentru literatura de mărturisire, pentru subiectivitatea exprimată direct, pentru evenimentul trăit, pentru notația primă. Philippe Lejeune este teoreticianul care a consacrat „pactul autobiografic” și „literatura personală”, formule care cuprind scriitura intimă, adică jurnalul, autobiografia, memoriile, corespondența, dialogul. Caracteristicile jurnalului țin de spontaneitatea specifică notației cotidiene, de notația firească lipsită de artificialitate, de marca evidentă a subiectivității, de construcția unui spațiu al solitudinii, toate acestea păstrându-l mai aproape de adevăr, de notația sinceră față de idealizarea specifică altor genuri ale literaturii de mărturisire. Și astăzi sunt citite cu interes paginile de jurnal purtând semnăturile unor scriitori precum Samuel Pepys, John Evelyn, Johnatan Swift, Eugene Delacroix, Virginia Woolf, Anais Nin, Simone de Beauvoir, Cesare Pavese, Ernst Junger.
În literatura română cel mai cunoscut este Jurnalul lui T. Maiorescu, dar genul a fost ilustrat și de alte nume celebre precum: Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade sau Alice Voinescu. Cele mai multe jurnale sunt destinate posterității, de cele mai multe ori, atunci cînd persoanele amintite sunt în viață, numele lor sunt înlocuite cu inițiale. Un astfel de jurnal este cel semnat de Mihail Radu Solcan, Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013, București, Editura Art, selecție, introducere și note de Mircea Flonta și Constantin Vică, colecția „Revizitări”, 2019, 280 p. Numele autorului nu este dintre cele foarte cunoscute. Și totuși cine a fost Mihail Radu Solcan? Presimțind fireasca întrebare, îngrijitorii ediției au simțit nevoia unor necesare lămuriri „Cine a auzit de Mihail Radu Solcan? Dincolo de cercul familiei și al prietenilor, a fost cunoscut doar de un număr destul de mic de persoane: colegi și studenți, puțini cititori de filosofie, economiști, sociologi sau politologi cu interese teoretice. […] Solcan a fost unul dintre acei oameni care au trăit scutiți de frustrările pe care le generează obsesia succesului. Și nu a regretat că nu a avut parte de satisfacțiile pe care le oferă dobândirea notorietății.”
Așadar un om care nu a fost orbit de obsesia succesului, nici de dobândirea notorietății, dar care a fost, prin imparțialitate și independență, o personalitate ieșită din comun în lumea intelectuală. A fost profesor al Facultății de Filosofie a Universității din București, a susținut cursuri de filosofia științelor umane, de teoria instituțiilor publice, de filosofie aplicată, de filosofia minții, de multiculturalism, de managementul informației, de cultură politică, de libertate și mentalități, de epistemologia științelor socio-umane. Dintre cărțile sale, amintim: Arta răului cel mai mic (1998), Introducere în filosofia minții din perspectiva științei cogniției (2000), Eseul filosofic (2004), Filosofia științelor umane: o introducere (2012). În jurnalul său, Mihail Radu Solcan consemnează fapte obișnuite, întâmplări, gânduri filosofice, preocupări bibliofile, bucurii ale neîncetatelor și pasionantelor sale peregrinări prin anticariatele bucureștene sau prin cele virtuale. Discutând cu o fostă studentă despre filosofie, viață și carieră, universitarul bucureștean notează că „Filosofia nu este, ea ca atare, o trambulină către cariere formidabile. Dar este o cale de a afla cât de important e felul CUM îți trăiești viața. E mai degrabă un mod de a trăi viața. În sensul acesta, sper să-ți fie de folos.” Autorul nu oferă explicații lămuritoare asupra nemulțumirilor fostei studente, dar este posibil ca originea scepticismului său să vină din maniera în care se predă la noi filosofia, pentru Mihail Radu Solcan concepția după care se predă filosofia în universitățile din România fiind în dificultate: „Discipline precum ontologia, teoria cunoașterii, etica, estetica și chiar logica sugerează că ar fi vorba despre capitolele unei științe. Filosofia nu este însă o știință și deci nu poate fi predată ca o știință. Nu există cunoștințe pe care să le parcelezi și să le transmiți cu bucata celor care vin să deprindă meseria. […] În întreaga lume, idealul de profesionalizare a filosofiei, introdus de către filosofia analitică, a dus la o criză în sălile de curs. Filosofia a devenit o disciplină evaluată după criteriile din științe, dar și-a pierdut auditoriul. Sălile de curs se golesc”, scrie cu amărăciune Mihail Radu Solcan, amintind în acest context succesul în epoca sa a unui gânditor astăzi ori blamat ori adulat. Este vorba despre Nae Ionescu și abilitatea sa de a-și convinge studenții că filosofia se năștea în timp ce el își rostea prelegerea.
Dar starea de astăzi a filosofiei are mai multe explicații. Într-o notă, profesorul își arată dezamăgirea în fața dizertațiilor studenților săi la masterat, atât la cursurile de zi, cât și la ID. Mai este un motiv serios pe care colegii lui Mihail Radu Solcan îl ocolesc, dar un obstacol ocolit nu înseamnă inexistența sa. O întreagă generație de universitari s-a format având ca profesori propagandiști, cei care în 1948 au luat locul profesorilor de filosofie: „Înlocuitorii vechilor profesori de filosofie erau, în cel mai bun caz, niște amatori cu lecturi disparate. În multe alte cazuri, erau ignoranți sadea. De la ei n-au avut mare lucru de învățat profesorii generației mele. Tot ce s-a petrecut între timp a fost doar o cârpire eclectică a sistemului creat de propagandiștii ignoranți din prima generație. […] După 1989, limitele corpului didactic au ieșit și mai clar în evidență. S-a continuat, la un nou nivel, vechea cârpeală eclectică. A lipsit în mod manifest o capacitate de a regândi cu propriul cap predarea filosofiei.” Cele două curente care au acaparat aproape în totalitate discursul filosofic, filosofia analitică și fenomenologia, favorizând exclusiv discursul științific și filosofia limbajului, au sărăcit iremediabil filosofia care a devenit ruda săracă a matematicii, a științei, uitând să stabilească punți sau să facă nebănuite și fascinante conexiuni. Într-o exprimare plastică și jucăușă, Mihail Radu Solcan afirmă că „filosoful este deci o persoană care meșterește concepte și legături între concepte.” Într-o zi, în anticariatul des frecventat, „Artis”, de pe Calea Moșilor, filosoful găsește cu satisfacție un manual de tinichigerie; nu trecuse mult timp de când președintele Traian Băsescu deplângea lipsa tinichigiilor auto. Pe 22 septembrie 2009, Mihail Radu Solcan nota în jurnalul său: „filosofia este o tinichigerie a conceptelor. Trasezi distincții. Unifici concepte. Le ajustezi.” Gânduri dintr-o plănuită introducere în filosofie ca „tinichigerie intelectuală”…
Jurnalul lui Mihail Radu Solcan debutează pe 1 august 2007; după două zile notează că una dintre pasiunile sale este pasiunea cumpărării cărților. Sunt în jurnal zeci de note despre cărțile căutate, despre cărțile cumpărate, despre cărțile iubite. În această cheie trebuie citită însemnarea din 27 decembrie 2007: „Achiziție importantă: volumul al doilea din Letopisețele Moldovei, editate de Kogălniceanu. Mă îndrăgostesc de cărți cum alții se îndrăgostesc de femei.” Participă la licitații pentru a-și procura diverse lucrări tipărite în secolul al XIX-lea, frecventează anticariate, compară exemplarele din anticariate cu informațiile culese de pe Internet, regretă când prețul cu care este adjudecată o carte întrece posibilitățile sale.
Transpare din paginile cărții plăcerea specială de a fi cel care taie paginile gramaticii lui Philippide, ediția din 1897, în toamna lui 2009, bucuria de a răsfoi și cumpăra Regulamentul Organic (1847), Ellipses Graecae (1808), Dicționarul român-japonez (1940) al lui Radu Flondor, al cărui tiraj s-a scufundat cu vaporul ce-l aducea de la Tokyo, Nathan înțeleptul, tradus de Lucian Blaga, Satyricon (1743), Enhirid adecă Mînelnic al Pravoslavnicului Hristian (1832).
Mihail Radu Solcan s-a ținut departe de vanitățile lumii, nu a fost preocupat de notorietatea forțată, de succesul facil. A rămas toată viața în lumea intelectuală, în lumea cărților. Ultima notă, când presimțea apropierea morții, este a unui om împăcat („Pentru mine personal, moartea n-ar fi un dezastru. Mi-ar plăcea însă teribil de rău să încurc niște oameni pe care-i stimez”). I-a plăcut să contemple lumea. Pentru cei care nu l-au cunoscut, dar i-au citit Jurnalul 2007-2013, Mihail Radu Solcan va rămâne asemenea bătrânului, dintr-un basorelief de zinc, cumpărat din târgul de antichități, cățărat pe o scară de bibliotecă, o bibliotecă având cărți până la tavan. Bătrânul ținea o carte în mâna dreaptă, citea din altă carte aflată în mâna stângă, iar între genunchi ținea o a treia carte…
Taguri: anticariat, filosofie, jurnal, MIhail Radu Solcan