Într-un moment istoric decisiv pentru viața politică grecească, pe vremea când Atena era cea mai puternică democrație, când era prima forță militară și navală, când era foaierul cultural și artistic al lumii grecești, pe scena intelectuală ateniană de acum două mii și cinci sute de ani își face apariția un descendent al unei familii aristocrate și un urmaș al celebrului gânditor Socrate – Platon. A trăit anii maturizării într-o epocă nefastă, sub o guvernare tiranică, a studiat și a călătorit mult, pentru ca la împlinirea vârstei de 40 de ani să pună capăt peregrinărilor și să pună bazele unei școli care va primi numele de Academie, un edificiu teoretic a cărui glorie va spori în timp. Opera lui Platon a avut un destin excepțional, Platon fiind unul dintre puținii filosofi greci ale cărui scrieri ne-au parvenit în totalitate. Transcrise și retranscrise ele au ajuns până în zilele noastre, influențând antichitatea târzie, gândirea bizantină, filosofia Renașterii, idealismul romantic, chiar și realismul metafizic. Cele mai vechi manuscrise, copii ale unor dialoguri platoniciene, datând de la începutul secolului al X-lea se păstrează la Biblioteca Națională din Paris și la Biblioteca Bodleiană din Oxford. Este fascinant să citești despre ediții ale scrierilor lui Platon redactate cu mult înainte de apariția tiparului. Aristofan din Bizanț (257-180 î.H.) a fost printre primii care au clasificat publicarea dialogurilor și scrisorilor lui Platon.
După ce Marsilio Ficino l-a redescoperit lumii apusene pe înțeleptul grec, au apărut edițiile tipărite, în 1578 apărând la Geneva, sub îngrijirea lui Henri Estienne, prima ediție modernă, fiecare pagină având două coloane: pe coloana din dreapta, textul grec, pe coloana din stânga, traducerea latină, făcută de Jean de Serres. Pe mijloc, între coloane se află literele a, b, c, d, e, care împărțeau fiecare coloană în cinci paragrafe, rămase până în zilele noastre ca modalitate universală de citare a dialogurilor platoniciene. În cultura română, Platon este o apariție relativ târzie; primele traduceri ale dialogurilor apar în deceniile III și IV ale secolului al XX-lea și le datorăm lui Ștefan Bezdechi, Cezar Papacostea, cele mai multe și mai des citate, dar și lui Vasile Grecu, I.E. Torouțiu, George Cârlan și Th. Simenschy. Studiile românești despre filosofia lui Platon apar și ele târziu: Aram Frenkian, Mimesis și muzică. O contribuție la estetica lui Platon și Aristotel, 1932; Al. Posescu, Platon. Filosofia dialogurilor, 1971; Ion Banu, Platon Heracliticul. Contribuții la istoria dialecticii, 1972. În anul 1974, Editura Științifică începea editarea Operelor lui Platon, într-o nouă traducere; ediția era îngrijită de Petru Creția și Constantin Noica. Era o ediție prefațată de un amplu studiu al lui Ion Banu, fiecare dialog fiind însoțit de note introductive și interpretări, multe dintre acestea datorate lui Constantin Noica. De curând acestea au fost adunate în volumul Constantin Noica, Interpretări la Platon, București, Editura Humanitas, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Grigore Vida, 2019, 468 p. O carte care vine în completarea definirii unui portret de intelectual, la configurarea căruia au contribuit, printre altele, volume precum: Mathesis sau bucuriile simple (1934); Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou (1940); Rostirea filozofică românească (1970); Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești (1975); Despărțirea de Goethe (1976); Sentimentul românesc al ființei (1978); Povestiri despre om după o carte a lui Hegel (1980); Devenirea întru ființă (1981); Scrisori despre logica lui Hermes (1986). În acest volum despre Platon sunt reunite texte în cea mai mare parte apărute în volumele I-VI din Opere de Platon, texte de dimensiuni diferite, uneori note preliminare, alteori ample comentarii, cum e cazul textelor despre Lysis, Cratylos, Euthydemos sau Phaidon. Într-o carte despre plăcerea de a-l citi pe Platon, Thomas Alexander Szlezak vorbea despre o plăcere intelectuală unică, despre bucuria lecturii care vine deopotrivă din perfecțiunea artistică a dramelor filosofice pe care le reprezintă dialogurile platoniciene, cât și din diversitatea și bogăția intelectuală a universului filosofic pus în operă de Platon, ceea ce determină participarea activă a cititorului la construcția sensului.
Dialogul Lysis i se pare lui Constantin Noica cel mai reprezentativ pentru scrierile de tinerețe ale lui Platon, un dialog despre prietenie/philia, o relație socială și un sentiment independent de apartenența familială, dialogul fiind un spectacol al frumuseții, un drum de la aparențe la esențe. Fără a aglomera textul cu interpretări mai vechi sau mai noi, mai apropiate sau mai îndepărtate de spiritul platonician, Constantin Noica discută despre sfera conceptului de prietenie, despre natura prieteniei (a prieteniei între existențe asemănătoare, a prieteniei ca atracție între lucruri neasemănătoare), despre mobilurile prieteniei (externe, interne), despre prietenia ca familiaritate cu binele. Toate acestea ne apropie de sensul prieteniei adevărate în care „Lysis și Menexenos se maturizează unul prin altul, pe treapta vârstei; se înnobilează unul printr-altul, se și înfrumusețează unul pe altul, așa cum se spune despre câte o ființă iubită că devine mai frumoasă. Iar în materie de simț al dreptății, se vor întări, în timp ce în înțelepciune se vor desăvârși unul pe altul.” Prima propoziție a interpretării lui Constantin Noica la dialogul Euthydemos este: „Nu orice operă a lui Platon poate fi interpretată ”, precizând că în cazul dialogului amintit dificultatea vine dintr-un motiv neașteptat, fiind un „dialog al surzilor”, în care ceea ce afirmă Socrate este combătut de cei doi sofiști, Euthydemos și Dionysodoros, „neîntrecuți în mânuirea armelor”, sigur e vorba de armele argumentării, de meșteșugul și arta convingerii: „până într-atât au devenit de pricepuți să înfrunte pe alții în cuvinte și să respingă orice argument, indiferent dacă e vorba de adevăr sau fals, încât nimeni n-ar îndrăzni să le stea împotrivă” (272 b). Sofistica antică a cunoscut trei ceasuri: cel în care obiectul speculației era ființa, al doilea ceas, cel al avântului pe tărâm etic și politic, ambele timpuri ilustrate de Protagoras și Gorgias, al treilea fiind cel în care predomină semanticul și logicul, ceea ce descrie Platon în Euthydemos. Deși Constantin Noica recunoaște că „sofistica nu e decât un moment al conștiinței gânditoare”, că fiecare resimte „voluptatea blocării gândului”, a paradoxului, susține cu fermitate că „filosofia se vede, la început cu seninătate, apoi cu îngrijorare și până la urmă cu groază, oglindită deformat în această orientare a spiritului. Este vorba de simulacrul ei, strâmbătatea ei, ca într-o oglindă cu adevărat deformată; este vorba de posibilul ei gol, de izotopii ei mincinoși, de ruda ei denaturată. Sfâșierea oricărei conștiințe filosofice – cum se vede în acest dialog – este că, pusă între simțul comun și sofistică, ea n-ar putea alege în nici un caz simțul comun.” Platon asemăna limba cu zeul Pan, adică jumătate rațiune, jumătate sălbăticiune; dar poate că asemănarea se potrivea lumii celor vechi, poate atunci spațiul sensului cuvintelor era mai restrâns. Interpretarea lui Constantin Noica la dialogul Cratylos este despre miracolul limbii și lumea modernă, dialogul platonician fiind unul asupra cuvântului, cel care conține în sine ceva daimonic, cuvântul apărând ca o „adevărată forță a spiritului în sânul realității.” În toiul unei dispute între Cratylos și Hermogenes, Socrate caută să cumpănească în chestiunea atribuirii numelor, a limitelor oricărei vorbiri, a deosebirii între exactitate și adevăr, a imitației, a reminiscenței cuvântului. Cuvântul, afirmă Constantin Noica, poartă în el o formă de precunoaștere care se poate preface în cunoașterea lucrului: „Sărac cum este și inadecvat – mai ales atunci când se vrea exact – cuvântul reprezintă prima formă de adevăr, atunci când îngăduie și prima recunoaștere și reamintire în esența lucrului.”
Protagoras, Apărarea lui Socrate, Republica, Cratylos, Banchetul, Lysis sau Phaidros sunt doar câteva dintre dialogurile lui Platon, care, dincolo de perioada căreia aparțin, vorbesc despre condițiile cunoașterii, despre Forme și dialectică, despre virtute si fericire, despre politică și cetate. Sunt subiectele despre care a scris Constantin Noica cu bucurie, cu plăcere intelectuală, cu rafinament filosofic, cu dorința de a da noi interpretări. Dialogurile lui Platon, care în marile culturi cunosc noi traduceri în colecții accesibile unui public larg și cultivat, sunt adevărate repere pe drumul gândirii, citite, traduse și interpretate cu aceeași pasiune dincolo de timp, ceea ce întărește celebra spusă a lui N.A. Whitehead cum că întreaga filosofie occidentală nu este decât o notă în subsolul unei pagini scrise de Platon.
Taguri: Constantin Noica, dialog, interpretare, Platon