În deceniul al șaptelea al secolului trecut, lumea occidentală a început să manifeste o preocupare tot mai mare pentru șamanism, un fenomen puțin cunoscut în cercurile largi, singurii care-l studiaseră până atunci fiind antropologii și istoricii religiilor. Termenul șaman apare pentru prima oară în Europa în 1697 într-o carte scrisă de un negustor german, A. Brand, care l-a auzit în Siberia, cuvântul fiind intrat în limba rusă cu câteva decenii mai devreme. Originea cuvântului este în continuare subiect de controverse, unii atribuindu-i origini sanscrite, în vreme ce lingviștii turci consideră că rădăcina cuvântului este de origine turcă și a ajuns prin intermediul indigenilor turcofoni din Siberia meridională. Lumea occidentală trăitoare în vremea amintită mai sus era mai puțin preocupată de originea termenului sau de studiile savanților, pentru că port-drapelul neo-șamanismului era arunci Carlos Castaneda, care pretindea că a descoperit inițierea în teritoriile indienilor din America de Nord, scriind mai multe cărți care s-au bucurat de succes editorial, dar doar atât!, ba mai mult a susținut o teză de doctorat la UCLA, considerată de unii specialiști „o mare prostie” comisă de prestigioasa universitate.
Cuvântul șaman este unul specializat și la origine cu o arie localizată, era vorba despre o figură centrală a vieții sociale și religioase a câtorva triburi siberiene; cu timpul, termenul de șaman a devenit folosit tot mai abundent, utilizat deopotrivă de istorici ai religiei și de antropologi și etnologi, cât și de un public avid de senzațional, de mister, prea puțin preocupat de nuanțele cercetării. Van Gennep îl considera „unul dintre cei mai periculoși” termeni, R. Spencer vorbea despre o „capcană semantică”, în vreme ce A. Tokarev scria că „șamanismul a fost si rămâne una dintre problemele cele mai dificile de rezolvat din istoria religiilor.” Unul dintre savanții care au studiat șamanismul a fost Mircea Eliade, care scria în Istoria credințelor și ideilor religioase că „șamanul este teolog și demonolog, specialist al extazului și vindecător, auxiliar al expedițiilor de vânătoare, protector al comunității și al turmelor, psihopomp și, în anumite societăți, erudit și poet. […] Dar șamanismul, în sensul strict al cuvântului, domină mai ales în Asia Centrală și Septentrională și în regiunile arctice.” Despre puterile șamanului, istoricul religiilor afirmă că ele sunt rezultat al experiențelor sale inițiatice, vin din înțelegerea sufletului omenesc, din vocația spontană, dar este recunoscut ca atare doar prin instruirea de ordin extatic și prin instruirea tradițională, care transformă omul profan într-o nouă personalitate. Prin aceasta șamanul poate împlini principala sa menire, aceea de vindecător al sufletului pe care o face prin coborârea verticală sau orizontală: „Șamanul întreprinde călătoria extatică întâi în sens orizontal – ca să se asigure că sufletul nu s-a «rătăcit» undeva în regiuni vecine sau îndepărtate – și apoi coboară în Infern, identifică spiritul rău care îl ține captiv și îl smulge din captivitatea acestuia.”
Astăzi tot mai mulți istorici ai religiilor afirmă că șamanismul nu este o religie în înțelesul adevărat al cuvântului, ci un ansamblu de metode extatice prin care se obține comunicarea cu universul paralel al spiritelor, putându-se obține astfel influența benefică a acestora în viața oamenilor. Mircea Eliade spunea despre «miracolele» șamanice că „stimulează și hrănesc și imaginația, fac să cadă barierele dintre vis și realitatea imediată, deschid ferestre către lumile în care sălășluiesc zeii, morții și spiritele.” Din rațiuni ideologice, în România, până în 1990, s-a vorbit puțin despre șamanism, acesta fiind asociat cu viața spirituală a popoarelor primitive. În încercarea de a recupera tradițiile spirituale de pretutindeni, Editura Herald a inițiat traducerea și publicarea unor lucrări lămuritoare despre acest fenomen în cadrul colecției „Șamanism”; amintim câteva dintre acestea: M.B. Kenin-Lopsan, Șamanii din Tuna. O cercetare asupra șamanismului siberian; Octavian Simu, Șamanismul. O călătorie între două lumi; Maria Antonina Czaplicka, Șamanism în Siberia. Tradiții, ceremonii și ritualuri arhaice; Michael Harner, Calea șamanului. Un ghid pentru putere și vindecare. Acestora li s-a adăugat recent o nouă apariție editorială: Șamanul din Nord. Practici spirituale din vechea tradiție nordică, de Evelyn C. Rysdyk, traducere din limba engleză de Ana-Luiza Marc, București, Editura Herald, colecția „Șamanism”, 2019, 320 p.
Evelin C. Rysdyk se prezintă drept șaman mentor/vindecător și a adunat în cărțile sale mai bine de 25 de ani de practici spirituale șamanice, timp în care a lucrat cu șamani din Siberia, Asia Centrală, munții Anzi, munții Himalaya, Europa de Nord. Născută în Lumea Nouă, Evelyn C. Rysdyk provine dintr-o familie în care se amestecă strămoși englezi, olandezi, germani și norvegieni. Poveștile spuse de bunicii norvegieni, limba norvegiană vorbită de aceștia au apropiat-o pe Evelyn C. Rysdyk de formele străvechi ale practicilor magice ale Nordului și de aceea ne invită să privim această carte ca pe „o cale de recuperare a felului în care strămoșii noștri se înțelegeau atât pe sine, cât și natura și cosmosul.” Ce-i deosebește pe șamani de restul indivizilor? Capacitatea de a intra și trăi starea de transă, extatică, încercarea de trece granița realității fizice, comunicarea cu ființele numinoase care însuflețesc natura, practicarea călătoriei șamanice, cufundarea în lumea spiritelor, interacțiunea cu natura. „Șamanii consideră că omul trăiește în unitate cu tot ceea ce există. Această legătură profundă cu celelalte ființe ne permite să respectăm forma fizică a tot ce există și să ne îmbogățim reciproc din înțelepciunea celuilalt. În șamanism, barierele iluzorii ridicate de paradigma culturilor vestice între om și natură sunt zdrobite, astfel încât ne putem raporta din nou la lume în felul în care o făceau strămoșii noștri șamani”, afirmă Evelyn C. Rysdyk.
În cartea sa sunt prezente mai puține teorii și mai multe aspecte ale practicii șamanice, autoarea fiind ea însăși șaman, om care trăiește în armonie cu energiile ancestrale; totodată Evelyn C. Rysdyk ne introduce în universul șamanic din Nord, ne vorbește despre primii șamani, despre zeița Freyja, „zeița iubirii, a frumuseții, a sexualității, a războiului, a morții, a vindecării, a magiei și a profețiilor. […] În rolul de Zeiță Mamă și de Primul Șaman, Freyja răspundea de ciclurile sezoniere, de succesiunea vieții, a morții și reînvierii, precum și de interacțiunea armonioasă dintre natură și elementele primordiale.” Intermediari între lumea obișnuită și entități din alte tărâmuri, șamanii au cultivat și perpetuat în timp practici care s-au păstrat până în vremurile moderne. Saga islandezilor a consemnat un astfel de ritual, numit seidr, ritual șamanic practicat îndeosebi de femei trecute de vârsta fertilității, care dețineau o poziție socială unică și îndeplineau sarcini în afara modului de viață obișnuit. Evelyn C. Rysdyk analizează în detaliu ritualul seidr, păstrat din epoca vikingă, folosit în timpurile moderne în nordul Europei și în America de Nord, introducând cititorul în straturile profunde ale unei călătorii șamanice ca metodă de explorare a tărâmurilor ascunse care se află dincolo de limita simțurilor și percepțiilor obișnuite.
Taguri: Evelyn C. Rysdyk, Herald, magie, șamanism