În celebrul său Poem, Parmenides, numit de Platon „Părinte” al filosofiei, trasa calea pe care filosofia o va relua la nesfîrșit: „Mi-e totuna, de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăși”. Astfel, filosofia pare un joc etern al Unului și al multiplului, seamănă cu un arbore ale cărui ramuri sînt întrupări ale limbilor și culturilor plurale, dar ale cărui rădăcini sînt adînc înfipte în solul universalității. Într-o epocă a unor interminabile discuții despre sfîrșitul filosofiei, nu puțini sînt cei care consideră că filosofia, din multe puncte de vedere, se aseamănă conceptului de Dumnezeu în viziunea lui Spinoza, ale cărui infinite moduri de manifestare sînt înfățișări ale unei unice substanțe care, pentru a exista, își este sieși suficientă. Într-o modernitate care de cele mai multe ori nu se înțelege pe sine, filosofia a fost deseori văzută ca un mod al discursului care mijlocește uneori cu suplețe, alteori cu neutralitate, alte moduri ale discursului, deci nimic altceva decît o falsă retorică, un gen de teorie implicită considerată a fi generală tuturor discursurilor și practicilor culturale. Și cu toate acestea, de două milenii și jumătate nimic mai profund sau mai extensiv, nimic care să înțeleagă mai bine lucrurile acestei lumi decît filosofia. Pornind de la aceste gînduri am pornit, în anul 1990, proiectul publicistic numit Filosofia-aventura unui discurs, încercînd sub forma interviurilor să ilustrez un stil al filosofiei franceze care arăta un alt chip decît cel voit de detractori care vedeau doar impas și închiderea tendințelor într-o sterilă repetiție. Acest proiect a prins contur în patru volume de interviuri, apărute între 1995-2012. Unul dintre primii filosofi francezi care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor mele și să-mi trimită cu autograf cîteva din cărțile domniei sale a fost Pierre Hadot (1922-2010). După studii de teologie și filosofie, Pierre Hadot a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, apoi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, pînă în 1982 cînd a devenit titularul catedrei de istoria gîndirii elenistice și romane la College de France.
Studiile și cercetările profesorului Pierre Hadot au vizat în principal raporturile dintre elenism și creștinism, ca și ansamblul fenomenelor vieții și literaturii filosofice antice, toate în perspectiva unei redefiniri moderne a filosofiei. Amintim cîteva dintre cărțile sale: Plotin ou la simplicité du regard (1963, trad. rom. Polirom, 1998), Marius Victorinus. Recherches sur sa vie et ses oeuvres (1971), Exercices spirituels et philosophie antique (1981, trad. rom. Sfântul Nectarie/Egumenița 2014), La Citadele interieure. Introduction aux Pensees de Marc Aurele (1992), Qu’est-ce que la philosophie antique? (1995, trad. rom. Polirom, 1997), Etudes de philosophie ancienne (1998, trad. rom. Sfântul Nectarie/Egumenița, 2016), Le voile d’Isis: Essai sur l’idée de nature (2004), Wittgenstein et les limites du langage (2004), N’oublie pas de vivre:Goethe et les traditions des exercices spirituels (2008). Pierre Hadot este și autorul unor noi traduceri și comentarii ale unor tratate ale lui Plotin, Traité 50 (III,50 și Traité 38 (VI,7). Acum cititorii români pot continua lectura asupra a ceea ce a reprezentat filosofia ca fenomen spiritual în concepția lui Pierre Hadot prin lectura cărții Filozofia ca mod de viață, convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, București, Editura Humanitas, colecția „Memorii/Jurnale”, traducere din franceză de Adrian Cotora, 2019, 264 p.
Pierre Hadot a avut de tînăr o educație religioasă intensă, prima filosofie pe care a cunoscut-o fiind tomismul, pe care a întîlnit-o mai ales în cărțile lui Jacques Maritain; era un început bun în filosofie, aici se întîlneau sistemul și structura; prin Etienne Gilson avea să descopere distincția fundamentală în existențialism între esență și existență. În perioada de formare intelectuală a descoperit că nu este același lucru să-ți dai asentimentul unei afirmații pe care o înțelegi în manieră abstractă și să-ți dai asentimentul angajînd întreaga ființă, „realizînd” cu inima și imaginația; această distincție între asentimentul noțional și asentimentul real avea să-l ducă către exercițiile spirituale. Filosofia nu era elaborare de sisteme, ci privirea în sine și în jurul sinelui: „întotdeauna am considerat filosofia ca pe o metamorfoză completă a modului de a vedea lumea și de a fi în lume”, scria Pierre Hadot. În aceste căutări, Pierre Hadot s-a apropiat de epicureism și de stoicism singurele care puteau întreține viața spirituală a oamenilor timpului său, aici fiind originea cărții sale despre exercițiile spirituale în care a arătat să înțeleagă, și noi odată cu el, ce însemnau acestea pentru cei din vechime, reamintind că pentru școlile elenistice și romane, filosofia nu era o teorie abstractă, ci atitudine, stil de viață ce angajează întreaga existență, exercițiile spirituale corespunzînd unei transformări a viziunii despre lume și unei metamorfoze a personalității: „Cuvântul «spiritual» exprimă cel mai bine faptul că exercițiile acestea sunt opera nu doar a gândirii, ci a întregului psihic al individului; și, mai ales, el relevă adevăratele dimensiuni ale acestor exerciții: datorită lor, individul se înalță la viața Spiritului obiectiv, adică se situează în perspectiva Întregului.”
Dar ce sînt exercițiile spirituale? Nu puțini vor fi cei care gîndesc la celebrele exerciții spirituale ale lui Ignațiu de Loyola, dar acestea nu sînt decît varianta creștină a exercițiilor practicate în antichitate. Philon din Alexandria a lăsat două liste de exerciții spirituale; una dintre ele enumeră: căutarea, examinarea, lectura, audiția, atenția, stăpînirea de sine, indiferența față de lucrurile indiferente. „Pentru stoici, a filosofa este a te exersa în «a trăi», adică a trăi conștient și liber: conștient, depășind limitele individualității pentru a te recunoaște ca parte dintr-un univers animat de rațiune; liber, renunțînd la a mai dori lucruri care nu depind de noi și care ne scapă, pentru a nu ne mai preocupa decît de cele care depind de noi – acțiune dreaptă, conformă cu rațiunea.” Alături de meditație, exercițiile spirituale practicate în antichitate mai cuprindeau știința dialogului, exemplul clasic fiind dialogul socratic, deprinderea de a muri ca trecere de la o viziune a lucrurilor dominată de patimi individuale, la o reprezentare a lumii guvernate de universalitatea gîndirii, arta de a citi, de a lăsa textele să ne vorbească.
Un alt gînditor asupra căruia a stăruit Pierre Hadot a fost Marcus Aurelius, care nu este autorul vreunui tratat filosofic, dar Gîndurile/Cugetările sale s-au bucurat de prețuire; scris mai mult ca un jurnal, Către sine consemnează idei despre existență, uneori de un tragism care avea să se regăsească în nihilismele și existențialismele moderne. La acea vreme însă, filosofia era mai puțin doctrină și mai mult călăuzire spirituală, Gîndurile lui Marcus Aurelius prezentînd dogmele fundamentale ale stoicismului, destinate transformării sufletului ucenicului.
Exercițiile spirituale își aflau împlinirea în fenomenul convertirii, care în antichitate se manifesta mai puțin în sfera religiosului, cît în sfera politicului și filosoficului. „În antichitate, susține Pierre Hadot, filosofia era în esență convertire, adică revenire în sine, revenire la esența autentică, printr-o desprindere violentă de alienarea provocată de inconștiență.” Stoicii și neoplatonicienii știau că întregul univers, viu și rațional, animat de Logos, era înzestrat cu o mișcare mergînd dinspre interior spre exterior, dinspre exterior spre interior: „Fenomenul convertirii relevă de o manieră privilegiată ambiguitatea insurmontabilă a realității omenești și pluralitatea ireductibilă a sistemelor de interpretare care se pot aplica acesteia.[…] Filosoful va avea tendința de a considera că singura transformare reală a omului este numai și numai convertirea filosofică.”
Răspunsurile lui Pierre Hadot în dialogurile cu Jeannine Carlier și Arnold I. Davidson sînt o încercare de rescriere a discursului filosofic exterior convertindu-l într-unul interior. Fenomen istoric, la începuturile sale, filosofia a devenit un fenomen intelectual, spiritual și social. Pentru Pierre Hadot a înțelege filosofia înseamnă a rămîne la originile grecești, cele în care un filosof era cineva care trăia filosofic, „adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale”. Cartea Filozofia ca mod de viață este o pledoarie pentru a vedea în înțeleptul antic pe cel care are permanent Întregul în spiritul său, pe aducătorul de pace și seninătate, pe cel care vede Eternitatea în ora trecătoare.