Despre frumusețea discursului

Idele lui Marte, când un grup de conjurați l-a ucis pe Caesar, nu a fost un eveniment de natură să schimbe starea politică a Romei, așa cum au crezut făptuitorii, ci, spun istoricii, nu a făcut decât să prelungească anarhia, profunzimea crizei. Este momentul când intră în scenă un tânar de nici 19 ani, Iulius Caesar Octavianus, nepot al lui Caesar, pe care acesta îl adoptase, și care va rămâne în istorie sub numele de Octavian Augustus. Pentru început, după asasinarea lui Caesar, Antonius, Lepidus și Octavian au constituit un triumvirat, fiecare revendicând o parte a imperiului. Cu timpul Lepidus a fost dat uitării, Antonius a încercat să-și consolideze poziția în Orient, cu ajutorul Cleopatrei, fiind învins la Actium, pe 2 septembrie 31 î.e.n., dată care deschide lunga domnie a lui Octavian Augustus, până în anul 14 e.n. Lunga sa domnie a consolidat caracterul de neînlocuit și cvasi-magic al persoanei regale, într-o încercare de a păstra aparențele magistraturilor republicane, orânduite după voința celui desemnat drept Augustus. Pe plan politic a impus o ordine nouă, a ascultat glasurile comunității romane, a restabilit pacea în interiorul frontierelor imperiului. „Imperiul Romei n-ar fi fost decât o cucerire efemeră, dacă s-ar fi mulțumit să impună lumii, prin forță, o organizare politică și chiar legi. Adevărata sa măreție rezidă poate mai mult în ceea ce a fost – și rămâne – capacitatea sa de iluminare spirituală”, scrie Pierre Grimal, cunoscut specialist în filologia clasică, dar observația sa acoperă întreaga istorie a imperiului. Deși formați anterior domniei lui Octavian Augustus, Vergiliu, Horațiu și Titus Livius au fost anexați gloriei imperiului, căci noua stare de spirit a Romei lui Augustus nu a generat, în opinia unor istorici ai literaturii latine, o literatură strălucită, proza fiind condamnată unui declin iremediabil. O recentă apariție editorială aduce sub ochii cititorilor epoca lui Augustus, în diversele sale manifestări culturale: Demetrio Marin, Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, traducere de Constantin Mărcușan, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Traian Diaconescu, Iași, Editura Institutul European, seria „Romania orientalis”, 2018, 356 p.

Până la apariția acestei cărți, Demetrio Marin era puțin cunoscut cititorilor români, excepție făcând specialiștii în studii clasice. Dumitru Marin s-a născut acum mai bine de o sută de ani în satul Peicani, în județul Fălciu, a făcut studii clasice la Universitatea din Iași, a fost bursier la Roma, iar între 1948-1978 a fost profesor la Universitatea din Bari. Cărțile și studiile lui Demetrio Marin conturează profilul unui filolog clasic, dublat de un umanist de tip renascentist: „Opera savantului Demetrio Marin reprezintă un univers filologic în care trăiește spiritul ecumenic european. Filologul român, format în mediul academic italian, transcende granițele etnice și confesionale și nu e numai român, sau ortodox, nici numai italian sau catolic, ci este un dar al latinității orientale făcut spiritualității europene”, scrie Traian Diaconescu. În precedentul număr al revistei „Convorbiri literare” am făcut câteva considerații pe marginea noii ediții a Eseului despre Sublim, a lui Dionisius din Halicarnas, carte pe marginea căreia Demetrio Marin a făcut utile precizări într-o vreme în care filologii clasiciști mai disputau încă paternitatea scrierii. Era convins că ferma sa atribuire a Eseului, altui autor decât Pseudo-Longinus va stârni controverse, dar a persistat în cercetările sale dincolo de scepticismul celor care nu mai vedeau necesară o reexaminare și o reașezare a Eseului în contextul operei. Demetrio Marin aduce câteva argumente în susținerea afirmației sale că autorul nu poate fi decât Dionisius din Halicarnas: noblețea si superioritatea intelectuală, referințele la Platon, admirația pentru Demostene, pentru autorul dialogurilor, pentru Lisias. La capătul unei minuțioase analize, Demetrio Marin afirmă că „Atribuirea Eseului despre Sublim lui Dionisius din Halicarnas pune lumea științifică în fața necesității unei reevaluări a retorului. Într-adevăr, sarcina actuală a cercetătorilor nu este nicidecum aceea de a diminua calitățile Sublimului pentru a-l putea încadra în opera minoră a autorului din Halicarnas, ci aceea de a evalua mai bine întreagă operă dionisiană, care, cu adevărat nu este deloc privată de performanțe, pentru a putea să fie situată cu demnitate la același nivel cu al Eseului despre Sublim, care constituie, naturalmente, cea mai frumoasă, matură, și superbă probă de încoronare a sa.”

Un subiect interesant abordat de Demetrio Marin este raportul între libertățile cetățenești și arta oratoriei, între ceea ce numim opoziție și decăderea oratoriei, lipsa talentelor sublime și cu adevărat superioare, pe care le amintește Dionisius din Halicarnas. Augustus încercase să instaureze o pace internă, dar Eseul despre Sublim descrie nu o libertate în sensul profund, ci despre o libertate muribundă: „Însă noi, oamenii de astăzi, părem a fi fost crescuți la școala unei sclavii fie și legală în uzanțele și în instituțiile ei aproape captivi pe când mințile noastre erau încă naive.” Dionisius nu se limitează doar la a aminti opinia unui „oarecare filosof”, el analizează corupția filonului moral al întregii societăți, decăderea morală generală ducând la decăderea oratoriei, a elocinței. Urmărind firul discursului retorului antic, Demetrio Marin susține că lumea morală descrisă de autor este exact lumea romană a domniei lui Augustus. O scriere despre sublim nu putea ocoli chestiunea perfecțiunii artistice, raportul între regulă și geniu. Este locul în care Dionisius discută despre Demostene, Platon și Lisias, pe marginea observațiilor retorului Demetrio Marin scriind: „Se înțelege că, față de scriitorul dotat de natura divină, scriitorul mărginit doar la natura umană, și atunci când face cele mai ample eforturi și utilizări prin toate abilitățile metodologice, nu poate nicidecum să rivalizeze cu primul pentru pozițiile prioritare în evaluarea ierarhică a autorilor.”

Dacă în paginile despre geniu și regulă, amintite anterior, „disputa” prezentată de Dionisius ca exemplu lămuritor era între Demostene și Platon, discuția despre clasicism și anticlasicism îi aduce în prim plan pe Horațiu și pe Dionisius din Halicarnas. Demetrio Marin lărgește cadrul cercetării amintind mai mulți autori antici și opiniile lor despre inspirație, spontaneitate, naturalețe, ceea ce configurează ingenium, intuind că a rămas necercetat un teren care se pretează unor adăugiri, clarificări și aprofundări, pornind de la sursele teoretice pe care le-a avut Horațiu când a scris De arte poetica. Demetrio Marin identifică atitudini spirituale și culturale ale lui Horațiu care reflectă o anume fidelitate față de sursele retorice ale timpului, o contopire a aristotelismului și platonismului, dar pune în lumină și o anume distanțare față de Cicero și atașamentul față de teoriile lui Dionisius din Halicarnas. Filologul italian compară tezele lui Horațiu cu cele ale lui Dionisius din Halicarnas în ceea ce privește arta, rolul naturii și al geniului în creația literară. Poziția etică a lui Dionisiul din Halicarnas este continuată de Horațiu care susținea că pentru a crea adevărate capodopere este necesară noblețe morală și spirituală, altfel scrierile vor fi mediocre: „Când această rugină și grija de ban a înrobit o dată/sufletele, mai putem oare spera sa plăsmuim versuri/demne de a fi împodobite/și păstrate în sertare de preț?”

Cuvântul a jucat un rol determinant în cultura greacă, grăitor fiind în acest sens ceea ce spunea Fénelon în Lettre à l’Academie: „La greci totul depinde de popor și poporul depinde de cuvânt.” Grecii erau conștienți de importanța artei oratorice, de valoarea artei de a persuada, de frumusețea cuvintelor bine alese într-un discurs. În Elogiul Elenei, vestitul sofist Gorgias vorbea despre discursul care a convins-o pe Elena, care i-a ademenit sufletul: „Discursul este un stăpân puternic, care duce la împlinire cu un trup foarte mărunt și aproape de nevăzut o lucrare pe de-a-ntregul divină, căci el are puterea de a pune capăt fricii, de a îndepărta jalea, de a trezi bucurie, de a spori mila.” Eseul despre Sublim al lui Dionisius din Halicarnas și Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, de Demetrio Marin, sunt două apariții editoriale remarcabile, adevărate acte de cultură, prin readucerea în atenție a preocupărilor pentru discursul plin de substanță, de eleganță, alcătuit din cuvinte alese și idei bine orânduite.