Gnosticismul, mișcare spirituală afirmată în primele secole ale erei creștine și redescoperită în plină modernitate, continuă să suscite în egală măsură admirație și nedumeriri. De multe ori, amândouă atitudinile vin din necunoașterea sensului profund al termenilor de gnostic și gnosticism. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă.
Clement Alexandrinul spunea că ”gnoza este, ca să spun așa, o desăvârșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvârșire și purtarea și viața și cuvântul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvântul cel Dumnezeiesc”. Gânditorii antici discutau într-un climat liniștit despre gnoză, fapt care nu a mai fost repetat în vremurile moderne când gnoza era privită cu ostilitate în unele medii creștine, fiind asimilată punerii în discuție a fundamentelor creștinismului, aducerea unui relativism al interpretărilor. De altfel, Clement prefigura că „pentru aceea sunt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profețiilor; sunt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rânduit spre gnoză”. Pentru a ajunge la semințele gnozei, spunea același cărturar al lumii antice, este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală.
Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci devine ceva inexprimabil. Comparată deseori cu mistica, experiența gnostică este una care implică muncă, exercițiu, efort, disciplină. În ciuda numeroaselor studii despre acest fenomen, despre experiența metafizică a absolutului, gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confruntă istoricul religiilor, fiind un punct de convergență unde se întâlnesc creștinismul, iudaismul, misteriile eleniste, religiile orientale. Deși se cunosc bine sursele, împletirea acestor curente a creat numeroase dificultăți de interpretare; multe lucruri încă scapă, există sisteme gnostice cărora istoricii religiilor nu le găsesc înțelesul adecvat, după cum există o infinitate de sisteme în interiorul aceleiași școli.
Mult timp ocolit, gnosticismul a devenit un subiect de interes în România odată cu publicarea unor lucrări despre gnoză și a unor importante texte gnostice. Editura Herald a fost cea care a promovat interesul pentru marile teme ale hermetismului și esoterismului, gnoza fiind în centrul preocupărilor editurii bucureștene. Amintesc aici câteva dintre titluri care ilustrează cele amintite mai sus: Henri-Charles Puech, Despre gnoză și gnosticism și Evanghelia după Toma, lucrare fundamentală pentru studierea gnozei; Pistis Sophia; Manuscrisele de la Marea Moartă; Evanghelii gnostice. Henri-Charles Puech a susținut că originile gnosticismului trebuie căutate în Siria de unde s-a răspândit în Egipt, apoi la Roma, în Cipru, conturându-se astfel două ramuri, una italică și una orientală. Cunoașterea noastră asupra sistemelor gnostice a fost deformată pentru că majoritatea mărturiilor veneau din respingerea gnosticismului din partea oamenilor Bisericii. Or, aceste informații sunt suspectate de parțialitate, de neînțelegere, de deformare a gândirii autentice a maeștrilor. Henri-Charles Puech pledează pentru o atentă studiere a textelor lui Valentin și Basilide, pentru că ei inserează gnosticismul în centrul creștinismului poate mai mult decât o făcuseră autorii antici, orice discuție despre gnoză plasându-se astfel în interiorul istoriei creștinismului. „A avea gnoză, scria Henri-Charles Puech, înseamnă a cunoaște cine suntem, de unde venim si unde suntem, lucrurile prin care suntem mântuiți, care este nașterea și care este renașterea noastră.” Gnoza revelează esența, destinul, mântuirea, o cunoaștere eficientă, o „mistică transformatoare”, un mysterion în deplinătatea sensului antic al cuvântului. De curând a apărut în limba română un nou volum care redeschide discuția despre gnosticism: Elaine Pagels, Scripturile gnostice de la Nag Hammadi, traducere din limba engleză Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Manuscris”, 2020, 288 p.
Doctor al Universității Harvard, în 1970, Elaine Pagels este în prezent profesor de religie la Universitatea Princeton. În decembrie 1945, în Egipt, la Nag Hammadi, o întâmplare avea să aducă la lumină atât la propriu, cât și la figurat, câteva manuscrise vechi, câteva papirusuri aflate într-un ulcior, texte care redeschideau discuția asupra scrierilor canonice. În aceeași perioadă, la Qumran erau descoperite manuscrise care se anunțau a fi marea răsturnare arheologică a secolului al XX-lea, scrieri cunoscute astăzi sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă. Dincolo de aspectul spectaculos al descoperirilor și de senzaționalul speculat de presa internațională, documentele aduceau în discuție posibila existență a unor texte creștine, altele decât cele canonice, dar și mărturii despre literatura iudaică despre apocalipsă. Printre primii specialiști care au studiat manuscrisele descoperite la Nag Hammadi și au editat Nag Hammadi Codex s-au numărat Gilles Quispel, Henri-Charles Puech și Pahor Labib. De-a lungul deceniilor , numeroși specialiști au adus noi interpretări ale scrierilor gnostice, printre ei numărându-se: Jean Danielou, Michel Tardieu, James M. Robinson, R.-M. Grant; lor li s-a alăturat, în ultima vreme, Elaine Pagels care abordează teme majore ale istoriei creștinismului din perspectiva scrierilor gnostice descoperite întâmplător acum 75 de ani la Nag Hammadi. Părinții Bisericii au reținut și răspândit o formă de cunoaștere înrudită cu gnoza. Tot ei au respins atitudinea teologică și filosofică a unor autori care se plasau în marginea credinței, o tendință eretică și periculoasă pentru adevărul creștin. Erau timpuri de căutare, de identificare, de trasare a demarcațiilor, timp în care scrierile Părinților erau principalele surse ale gnozelor și afirmărilor lor.
Pornind de la ideea că religia și politica se suprapun în dezvoltarea creștinismului, Elaine Pagels abordează în cartea sa câteva teme cruciale pentru înțelegerea creștinismului, pentru înțelegerea textelor gnostice: controversa asupra învierii lui Hristos: eveniment istoric sau simbol?; „Un Dumnezeu, un episcop”: politica monoteismului; Dumnezeu tatăl/Dumnezeu Mama; Patimile lui Hristos și persecuția creștinilor; A cui este „Adevărata Biserică”?; Gnoza: autocunoașterea ca o cunoaștere a lui Dumnezeu. Aplecându-se cu pasiune și cu fireasca detașare a specialistului căutător al adevărului, Elaine Pagels este în măsură să afirme că dezamăgirea lui Muhammad Ali că vasul găsit întâmplător nu conținea aur, ci doar papirusuri, a adus bucuria savanților: „Găsite cu 1000 de ani mai devreme, textele gnostice ar fi fost cu siguranță arse pentru erezia lor. Dar ele au rămas ascunse până în secolul al XX-lea, când experiența noastră culturală ne-a oferit o nouă perspectivă asupra problemelor pe care le ridică. Astăzi le citim cu ochi diferiți, nu pur și simplu ca «nebunie și blasfemie», ci așa cum le-au perceput creștinii din primele secole – o viguroasă alternativă la ceea ce cunoaștem drept tradiție creștină ortodoxă. Abia acum începem să reflectăm la problemele cu care ei ne confruntă.”
Gnoza începe să fie tot mai mult percepută nu ca un concept abstract sau ca un sistem strict speculativ, ci ca un „stil de viață”, un comportament existențial. Gnoza nu mai este văzută ca pură cunoaștere intelectuală, ea este revelație care oferă răspunsuri la întrebările născute din angoasă, constituind prin venirea ei în conștiința celui pe care îl iluminează, deznodământul unei situații existențiale pe care i-a permis să o perceapă. Astfel, definiția cea mai generală a gnozei este cea de cunoaștere mântuitoare, o cunoaștere a omului în căutarea mântuirii. Studii recente despre gnoză, așa cum este și cel de față al lui Elaine Pagels, sunt o pledoarie pentru înțelegerea gnozei ca fenomen distinct al gândirii filosofico-religioase, o atitudine religioasă întemeiată pe experiența obținerii mântuirii prin Cunoaștere, prin cunoașterea sinelui care apare în urma unei revelații.
Taguri: cunoaştere, Elaine Pagels, gnosticism, gnoză