Ibn Arabi (1165-1240) a fost un cunoscut filosof, mistic, un deschizător de drumuri în ale esoterismului, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite orașe iberice și din Maghreb. În anul 1201 a părăsit definitiv Peninsula Iberică alegând alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stârnească atâta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse până atunci. A călătorit în Egipt, Siria, Irak, Anatolia, în anul1 225 instalându-se definitiv la Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său câte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tânărul Ibn Arabi a avut o viziune în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta el frecvent, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras din tumultul vieții optând pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întâlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice. A învățat de la maeștrii sufi andaluzi, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința în sensul nobil al termenului, abnegația, simplitatea, toate acestea conferindu-i lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat multe de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri, care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegându-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului târziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt al-Futuhât al-Makkiya și Fusus al-hikam. Aceasta din urmă a cunoscut două ediții în limba română, sub numele de Cartea înțelepciunii, în traducerea lui Ilie Iliescu, apărute la Editura Herald.
De puțin timp, o nouă apariție editorială aduce în atenția cititorilor texte remarcabile ale lui Muhy-d-Din ibn Arabi: Doctrină și practică spirituală, traducere din limba arabă de Mihail Vâlsan, traducere din limba franceză de Teodoru Ghiondea, îngrijirea ediției, prefață și postfață Teodoru Ghiondea, Editura Herald, București, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2020, 320 p. Ibn Arabi nu a scris niciodată o carte cu acest titlu, este vorba de o culegere de texte care dau măsura doctrinei religioase, filosofice și mistice a gânditorului arab. Editorul a ales texte din: Cartea extincției în contemplație, Cununa supușilor, Sălașul inimii celui care invocă și tainele care îi sunt proprii, Epistolă despre fețele inimii, Despre Unitatea Divină, Futuhât. Doctrina lui Ibn Arabi este greu de definit într-o manieră precisă. Ea se întemeiază pe o teorie a Logosului care este Realitatea supremă, deopotrivă Dumnezeu și Univers, căci Universul își are obârșia în Dumnezeu, așa cum particularul se trage din universal. Doctrina religioasă a lui Ibn Arabi este cea a superiorității islamului, religie universală, o manifestare a Logosului, principiu cosmic etern prin mijlocirea căruia omul devine Omul perfect: „Astfel că omul este trecător și, în același timp, etern, ființă creată veșnic și nemuritoare, Verb discriminativ [prin cunoașterea distinctivă] și unitiv [prin esența sa divină]. Prin existenta lui, lumea a fost împlinită. El este pentru lume ceea ce este montura pentru inel: montura poartă sigiliul pe care regele îl aplică pe sipetele comorii sale; de aceea omul (universal) este numit reprezentantul lui Dumnezeu, a cărui creație o apără, așa cum sunt apărate comorile prin sigiliu.” În opera lui Ibn Arabi gândirea metafizică, experiența mistică și expresia poetică sunt inseparabile. În scrierea operei sale a avut un stil particular, revenind adesea la scrierile din tinerețe, adnotându-le, ceea ce a făcut dificilă sau chiar imposibilă determinarea cu exactitate a ordinii cronologice în care au fost redactate.
Ochii mei pătrundeau mai departe de lumea vizibilă, obișnuia să spună Ibn Arabi, deși știa că astfel își atrăgea ostilitatea celor care îl acuzau de erezie. El însuși a fost subiectul unor fenomene psihice neobișnuite, în viziunile sale gândurile mistice luând forma unor figuri de o excepțională frumusețe, rod al întâlnirii lumii „imaginale” cu conștiința trează. Cum am amintit mai sus, de multe ori Ibn Arabi revenea asupra unor lucrări anterioare aducând completări, noi puncte de vedere, dezvoltări ale unei teme. Un astfel de exemplu este Cartea extincției în contemplație, care are referințe explicite la Futuhât, după cum menționează Mihail Vâlsan în prezentarea acestui text. Este vorba despre un tratat care poate fi privit ca o introducere în studiul căii esoterice și al domeniului cunoașterii metafizice în Islam, dar și o operă de apărare a acestei căi, susține Mihail Vâlsan, de atacurile exoteriștilor și adepților raționalismului filosofic. Este un tratat despre mijloacele de a urma calea lui Dumnezeu: tăcerea, solitudinea, foamea și veghea. Tăcerea este de două feluri, ne spune Ibn Arabi, este tăcerea limbii, abținerea de a vorbi altfel decât prin Dumnezeu și tăcerea inimii, îndepărtarea de orice gând care apare în suflet, amintind și posibile combinații între cele două tipuri de tăceri, tăcerea limbii fiind cu preponderență a tuturor spiritualilor, în vreme ce tăcerea inimii este a oamenilor contemplației: „Cel care practică tăcerea în toate stările și în toate modurile nu se află decât cu Domnul său, căci este evident că o tăcere absolută este imposibilă pentru un om în sufletul său; dar separându-se de conversația cu ceilalți în întreținerea cu Domnul său, el devine un confident «apropiat», bine inspirat în cuvântul său; iar, dacă apoi el vorbește, o face după dreptate.” Pentru Ibn Arabi, singurătatea este un mijloc de a asigura tăcerea limbii, de a te feri de răul care vine de la oameni, de a nu face rău semenilor, de a fi totdeauna împreună cu Maestrul. Cel care practică singurătatea descoperă taina Unicității divine, apropiindu-l pe practicant de „cunoașterea Lumii”. A treia regulă a acestei căi divine este foamea, din liberă inițiativă sau forțată. Foamea are stare (caracterizată prin smerenie, supunere, modestie, suavitate, absența vanității, absența gândurilor deșarte) și stațiune spirituală (taine intelectuale, dezvăluiri intelectuale, stări spirituale). Nu este vorba nicidecum de foamea care restabilește echilibrul organic, ci pe cel spiritual. Stările de veghe sunt cele ale inimii și ale ochiului: „Inima este în stare de veghe când, ieșind din somnul nepăsării, caută contemplațiile. Veghea ochiului se naște din dorința de a menține puterea spiritului în inimă, în vederea «comunicării nocturne», căci, atunci când ochiul doarme, activitatea inimii încetează; dar, dacă inima veghează în timp ce ochiul doarme, ea atinge în final viziunea contemplativă în «centrul tainic»”. Aceștia sunt stâlpii, fundamentele Cunoașterii, din mijlocul lor înălțându-se piscul Transcendentului Pur.
Opera lui Ibn Arabi și-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualității islamice, învățătura lui influențând în mod decisiv gânditorii mistici islamici suniți și șiiți, el fiind la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, așa cum este practicat încă de milioane de musulmani. Nu a fost la originea vreunei confrerii, dar este părintele spiritual al unei „familii” care a transmis moștenirea din generație în generație. Doctrina sa este una a relativității lumii materiale și a glorificării manifestărilor spiritului, în orice ființă manifestându-se două tendințe, una spre materialism, cealaltă spre spiritualizare. „Abordăm acum țărmul unei mări fără limite, baza unui munte a cărui culme se pierde în nori: toate aceste metafore nu sunt exagerări, într-atât de gigantică este amploarea operei lui Ibn Arabi, unul dintre cei mai mari teosofi ai tuturor timpurilor. Scriitor de o fecunditate uriașă, om aflat la răscrucea unor timpuri și curente mistice și esoterice, creator de adevărată școală, Ibn Arabi a cultivat întâlnirea spiritului manifest cu spiritul ascuns, în întreaga sa viață urmărind un singur țel: să sporească în Cunoaștere.
Taguri: esoterism, Herald, Ibn Arabi, mistică, practică spirituală